Particularităţi ale dezvoltării fizice la copilul abandonat

Problema educării copiilor orfani şi a copiilor abandonaţi, rămaşi într-un fel sau altul fără tutela părinţilor, este strâns legată de problemele ocrotirii sănătăţii lor şi a măririi posibilităţilor funcţionale şi de adaptare a acestora.

Cercetări recente ale Ministerului Sănătăţii din România (2000) asupra stării de sănătate a copiilor abandonaţi şi internaţi în casele de copii au arătat că starea sănătăţii copiilor la momentul internării acestora în centrul de plasament este caracterizată printr-un deficit de dezvoltare fizică ce caracterizează 24% dintre copii internaţi, numai 17% dintre interni având o dezvoltare fizică armonioasă, diferenţa de 59 % din totalul celor internaţi fiind caracterizaţi printr-o dezvoltare fizică dizarmonioasă. Majoritatea copiilor suferă de întârzieri în dezvoltarea psihică, acompaniată de o stare de subdezvoltare a vorbirii.

Într-un studiu comparativ efectuat de psihologul rus V.V.Corneva (2001) în Republica Moldova,  pe un eşantion de copii abandonaţi şi un eşantion de  control alcătuit din copiii dintr-o grădiniţă, aparţinând aceleiaşi grupe de vârstă (4-7ani) au fost evidenţiate următoarele:

 

1.    instabilitatea comportamentală este prezentă la 81,3% dintre copiii institutionalizaţi (în comparatie cu 11,6% dintre copiii din grădiniţă)

2.    scăderea memoriei la 83,8% dintre copiii orfani ( în comparatie cu  16,5% la copiii care frecventează grădiniţa)

3.    scăderea activismului social la 67% dintre copiii abandonaţi (şi 10,8% la copii din grădiniţe)

4.    dereglări ale  comunicării  la 47,6% din copiii abandonaţi  (şi 8,7% la copiii educaţi în grădiniţă).

 

Astfel, autoarea studiului a remarcat o rămânere în urmă a diferiţilor parametri psihici ai copiilor abandonaţi de până la 5 – 6 ori faţă de eşantionul de control.

Majoritatea copiilor internaţi în centrele de plasament, ajunşi la vârsta de 7 ani, nu au o pregătire suficientă pentru debutul şcolar, observându-se întârzieri ale dezvoltării proceselor cognitive, psiho-motorii şi de relaţionare. În plus, fără a fi valorificate capacităţile potenţiale ale acestora, educaţia lor nu va duce la o corecţie totală a tarelor de dezvoltare, fapt ce nu va permite acestor copii să se adapteze unei vieţi sociale normale, ba mai mult, acest fapt duce la comportamente antisociale, propulsându-i pe abandonaţi în lumea delincvenţei juvenile.

Adopţia

Adopţia este unul dintre instrumentele esenţiale de protecţie a drepturilor copilului abandonat, în perspectiva asigurării unei familii. Spre deosebire de familia de plasament, familia care adoptă un copil devine familia copilului, acesta nemaiîntorcându-se în familia biologică. Noul statutul al copilului adoptat confera nu numai siguranţă, dar mai ales stabilitate şi continuitate de viaţă şi dezvoltare în noua familie. În consecinţă, adopţia nu reprezintă o modalitate de protecţie temporară, alternativă ocrotirii rezidenţiale, ci mai mult decât atât, înseamnă asigurarea unei familii permanente pentru copiii abandonati.
În România nu există o tradiţie reală în ceea ce priveşte adopţia copiilor, în sensul că numărul copiilor implicaţi în această formă de protecţie a fost, în timp, mult mai mic decât numărul copiilor instituţionalizaţi. Printre cauzele acestei realităţi nu în ultimul rând se numără inexistenţa, până în anul 1993, a definirii abandonului legal al copilului.
Un caz aparte îl constituie adopţiile internaţionale. La o cerere foarte mare pentru adopţie pe plan internaţional, oferta de copii din România post 1989 a fost intens valorificată, cu atât mai mult cu cât reglementările interne în acest domeniu erau practic inexistente. Astfel, într-un an, circa 10.000 de copii au fost adoptaţi de familii din străinătate, soarta acestora fiind astăzi mai mult sau mai puţin cunoscută. Ca răspuns la aceasta situaţie, a fost adoptată Legea 11/1990 privind încuviinţarea adopţiei şi a fost creat Consiliul Român pentru Adopţii, ca autoritate guvernamentală în domeniu. Deşi legea a fost amendată în mod repetat şi în consecinţă, rolul Comitetului Român pentru Adopţii a fost întărit, neclarităţile sistemului au perpetuat ocolirea autorităţii guvernamentale în dirijarea şi monitorizarea adopţiilor internaţionale. Nici ratificarea de către România a două convenţii în materie de adopţii nu au schimbat situaţia. Astfel, din 891 adopţii internaţionale încuviinţate în 1993, numai 500 au avut avizul Comitetului Român pentru Adopţii. În cursul primelor şase luni din 1994, din 1.000 de adopţii încuviinţate de tribunal, numai 378 trecuseră prin comitetul Român pentru Adopţii. Deşi numărul de adopţii româneşti a crescut începând cu anul 1991, au existat multe plângeri în legatură cu birocraţia şi atitudinea unor funcţionari implicaţi în procesul adoptării unui copil, fapt care descurajează pe mulţi posibili adoptatori. În general, până în anul 2003 nu a existat o politică activă, coerentă, de promovare a adopţiei naţionale, în favoarea traficarii lor internationale. La presiunile Baroanei Emma Nicholson şi cu susţinerea interna a citorva direct interesati, România a semnat în 2003 un Moratoriu prin care consimţea să sisteze adopţiile internaţionale. Banii obţinuţi din adopţia internaţională a copiilor nu mai puteau fi controlaţi. În fapt, se ocolea sistemul, prin organizaţii nonguvernamentale. Invocarea Protocoalelor la care România este semnatară, prin Convenţia de la Haga privind adopţiile internaţionale, relevă explicit problemele legate de aşa zisul trafic de copii, în fond adopţii la care Statul Român consimţise. Ceea ce se dorea în fond era şi ramâne o semi-privatizare a adopţiilor, prin adoptarea unor legi în care imixtiunea Statului Român să fie minimă. Convenţia de la Haga prevede că interesele copilului sunt prioritare, că adopţiile interne sunt o prioritate, dar şi că cei rămaşi neadoptaţi merită o şansă, şansă de adoptare ce variază invers proporţional cu vîrsta, apartenenţa etnică şi existenţa vreunui handicap. În 2011- în ciuda măsurilor impuse pre şi post –aderare la UE, cea mai recentă revizuire a Legii Adopţiei a lăsat închise portiţele juridice-în dezacord cu solicitările UE privind înlesnirea adopţiilor internaţionale, prin care copiii pot fi adoptaţi mai degrabă de familiile din România. Strident invocatul “trafic de copii” menit a îmbogăţi legal cîteva fundaţii şi pe cei cîţiva proprietari de orfelinate, va îmbogăţi, cel puţin deocamdată, întregul sistem. Interesele copiilor rămân deocamdată, prin efectele vizibile pentru oricine -secundare, slăbiciunile cele mai speculate fiind inocenţa acestora, şi dependenţa lor de sistemul de protecţie ce le cumpără tăcerea. Motiv pentru care abandonul ca fenomen incident- cel care generează cazuri noi de copii abandonaţi- este profitabil şi susţinut de actualele politici sociale, în ciuda eforturilor cu care se mimeaza preocuparea pentru diminuarea si prevenirea acestuia.

Concluziile unei cercetări personale asupra declanşatorilor şi indicatorilor depresiei

Procesul de interrelaţionare părinte-copil (familie-copil) are de cele mai multe ori rolul de a-l educa pe acesta din urmă – prin modelare, instruire, etaloanare comportamentală şi “de-escaladarea” situaţiilor conflictogene- în direcţia păstrării, alterării sau modulării experienţelor sale emoţionale, precum şi rolul de exprimare şi exteriorizare a acestora. Procesele de comunicare părinte-copil pregătesc şi dezvoltă, în prima copilărie şi pe parcursul perioadelor următoare, abilităţile sale de reglare afectivă.
Copiii abandonaţi care sunt internaţi în centrele de plasament, provin de cele mai multe ori din familii dezmembrate, în care relaţiile dintre membri sunt tensionate, dezechilibrate. Mediul familiei de provenienţă le afectează acestor tineri dezvoltarea mecanismelor de reglare afectivă, astfel încât, odată instituţionalizaţi, copiii sunt puşi în situaţia unor dificultăţi de de-escaladare a emoţiilor negative. Practic aceşti copii sunt “purtătorii” unor scheme cognitiv-afective dezadaptative de răspuns la stimulii psihostresori, scheme învăţate în mediul familial de provenienţă. Ei par să nu înveţe abilităţi şi strategii eficiente pentru a-şi regla afectivitatea.
Imaginea mamei, percepută ca utilizând rezolvări negative ale conflictului, se asociază semnificativ cu orientarea negativă, agresivă a copilului faţă de persoanele din mediul său, inclusiv faţă de propria mamă-ca reprezentare a persoanei în care copilul “a investit” dragoste, dar pe care aceasta îl respinge, sau abandonează, refuzându-i prezenţa şi afecţiunea.
În cercetare am pornit de la premisa că în repertoriul de reprezentări cu o puternică încărcătură afectivă pe care copilul abandonat îl poartă cu sine, imaginea mamei este cel mai adesea o etichetă, un indicator operaţional al persistenţei trebuinţelor sale de afecţiune, securitate, a conflictelor nerezolvate, acest indicator putând descrie o bogată coloratură afectivă. Mama-etichetă, redată simbolic de copii în desenele ocazionate de teste de genul testului Familiei, este “mama-lipsă”, mama pe care aceştia o iubesc, dar care “nu mă vrea”, este mama reală, valorizată negativ, aflată în total contrast cu mama idealizată, despre care cel mai adesea vorbesc frumos, pozitiv şi laudativ cînd au musafiri la centrul de plasament.
Imaginea mamei valorizată negativ este gândită de abandonat în relaţia cu sine şi cu nevoile sale nesatisfăcute, prilej de reflexie, şi factor de întreţinere al suferinţei, informaţii pe care testul proiectiv familiei le oferă cu generozitate.
Existenţa unei familii de apartenenţă care îl respinge dar cu care copilul abandonat păstrează legătura chiar şi în timpul instituţionalizării, este o realitate pe care am inclus-o în rândul indicatorilor (factorilor) cercetării, acordându-i atenţie în special sub aspectul nivelului de dezvoltare-influenţare a mecanismelor de reglare afectivă pe care copilului abandonat le preia în procesul de interrelaţionare cu membrii acesteia.
Am considerat că tendinţele depresive pe care le manifestă copilul abandonat pot fi privite şi ca un eşec al sistemelor de reglare afectivă, plecând de la supoziţia că în mod evident comportamentul depresiv există doar într-un context interpersonal.
Astfel, am demonstrat faptul că lipsa percepută şi conştientizată a familiei de apartenţă, stimulează existenţa comportamentelor afective negative şi implicit a depresiei, plecând de la considerentul că existenţa interacţiunilor negative cu membrii familiei, sau prezenţa unor reprezentări cu rezonanţă negativă, conflictuală, referitoare la interacţiuni din trecut, joacă un rol determinant în menţinerea şi alterarea sănătăţii emoţionale a copilului, interacţiunile negative comportând un risc mare pentru depresie.
Abandonul unui copil, dincolo de valoarea sa de fenomen social banalizat prin incidenţa crescută şi desensibilizarea societăţilor anomice la astfel de probleme, este perceput de către copilul asupra căruia “se exercită” drept o formă de comportament parental-de răspuns, o reacţie negativă şi agresiv-aversivă pusă de copil faţă în faţă cu conduita sa la un moment dat. Abandonul este integrat de copilul abandonat în relaţia sa cu părinţii (cunoscuţi sau nu) şi este privit ca parte a relaţiei sale cu aceştia, nu este doar un eveniment nefericit pe care cei care vin în vizită la cămin încearcă să îl mascheze cu giumbuşlucuri şi “ajutoare”.
Din analiza corelaţiei puternice existente între răspunsurile intrapunitive la testul Rosentzveig şi nivelul depresiei identificat la aplicarea Scalei de depresie Hamilton, reiese faptul că depresia este caracterizată mai degrabă prin disforie decât prin efecte iritabile, agresive, şi sugerează că dificultăţile în reglarea afectelor poate fi cumva limitată de această clasă de comportament emoţional.
Asocierea pozitivă puternică dintre reprezentările negative ale mamei biologice şi răspunsul intrapunitiv, de tip autoagresiv, lansează ipoteza că interiorizarea acestor repretentări parentale dominant agresante, poate fi doar o secvenţă dintr-un lung şir conflictual prin care părinţii i-au pus (sau îi pun) la dispoziţie copilului abandonat instrumentele unor scheme de reglare afectivă eronate.
Această ipoteză este susţinută de analiza descriptivă a datelor obţinute pe cele două eşantioane experimentale, la aplicarea testului familiei, unde anliza factorului tip de relaţionare intrafamilială indică un contrast notabil între incidenţa de 76% a relaţiilor intrafamiliale negative din eşantionul experimental şi procentul de doar 8% a relaţiilor dizarmonioase din eşantionul de control.
O altă concluzie care se desprinde este aceea că tinerii abandonaţi şi instituţionalizaţi sunt mai puţin capabili să-şi regleze afectele disforic-agresive decât copiii ne instituţionalizaţi, care dezvoltă mai frecvent comportamente conciliante şi prezintă niveluri de toleranţă mai ridicate.
Am evidenţiat în acest studiu că depresia este favorizată de stima de sine scăzută, de reprezentările parentale negative, de durata instituţionalizării şi de toleranţa scăzută la frustrare a copilului abandonat, că tinerii abandonaţi care prezintă tendinţe depresive înalte prezintă şi dorinţe scăzute de afiliere socială, ceea ce le afectează pe parcurs adaptarea socială, în direcţia dezadaptării şi supracompensărilor.
Dificultăţile de reglare emoţională observate la subiecţii care alcătuiesc esantionul experimental, în comparatie cu esantionul de control, sugerează faptul că deficitele observate alcătuiesc simptomatologia depresiei.

psiholog Eduard Rosentzveig

(Marginalii la un studiu cuprins in cartea “Indicatori ai depresiei in interrelationarea copiilor cu handicap social”- psiholog Eduard Rosentzveig, Ed. Menora, 2011)