Afectivitatea şi dezvoltarea ei în preadolescenţă şi adolescenţă

Afectivitatea constituie ansamblul de reacţii psihice ale individului în faţa unor situaţii ocazionale ale vieţii, fie datorită unor contacte cu lumea externă, fie datorită unor modificări interne ale persoanei. Ele sunt adesea asociate cu viaţa instinctivă, gândirea şi activitatea, motiv pentru care acestea mai sunt denumite şi procese “instinctivo-afective” sau “ideo-afective”.(C. Enăchescu, Tratat de psihoterapie, Ed Tehnică, 2000, pag 141.)

Între stimulii interni şi realitatea înconjurătoare au loc confruntări şi ciocniri ale căror efecte sunt tocmai procesele afective. Dacă satisfacerea cerinţelor interne generează plăcere, satisfacţie, mulţumire, bucurie, entuziasm, nesatisfacerea lor duce la nemulţumire, indignare, tristeţe.

Real, afectivitatea este fenomenul de rezonanţă al lumii în subiect şi care sae produce în măsura şi pe măsura dispozitivlor rezonante ale subiectului şi este dublată de vibraţia expresivă a subiectului în lumea sa, o lăuntrică melodie existenţială ce erupe în acţiune şi reorganizează lumea. Emoţia nu este numai trăire subiectivă, vectorială, dar este şi o conduită afectivă. (Paul Popescu Neveanu, Curs de psihologie, Bucureşti, Editura Albatros, 1978, pag.468)

În cadrul proceselor afective, nu este valorizat obiectul, nu acesta se află pe primul plan în conştiinţa subiectului, ci valoarea şi semnificaţia pe care acesta o are pentru subiect. Nu obiectul emoţiei este important ci relaţia dintre el şi subiect, pentru că numai într-o astfel de relaţionare obiectul capătă semnificaţii, în funcţie de gradul şi de durata satisfacerii subiectului. Nu conştientizarea lipsei părinţilor sau perceperea abandonului se află pe primul plan în conştiinţa copiilor abandonaţi, cât semnificaţia, rezonanţa în plan afectiv a acestei lipse, generată de relaţia dintre copil şi părinţii care nu îi pot oferi, prin prezenţă, suportul afectiv de care are nevoie în dezvoltarea sa. În centrele de plasament se poate observa cum majoritatea tinerilor internaţi îşi iubesc părinţii care i-au abandonat, cum valorizează pozitiv şi compensator imaginea “obiectului” generator de frustrări afective. Suferinţa în sine este produsă de prezenţa cerinţelor nesatisfăcute sau satisfăcute parţial în relaţionarea cu proprii săi părinţi, moment unic în psihobiografia individuală, şi de semnificaţia pe care acestă relaţie simbol o poartă pentru fiecare subiect, de conflictul existent între imaginea părintelui investită fantasmatic-compensator şi injusteţea lipsei acestuia de lângă copil, cu întreaga suită de complexe consecutive interiorizate.

În preadolescenţă şi adolescenţă, trei direcţii apar mai importante în evoluţia generală a vieţii afective. Dezvoltarea sensibilităţii şi a concepţiei morale, creşterea şi afirmarea conştiinţei de sine, că mobil al dorinţei evidente de a deveni independent, erotizarea vieţii afective.

Îmbogăţirea cunoaşterii realităţilor vieţii se dublează de dezvoltarea şi modificarea profundă a afectivităţii; sentimentele morale, politice, estetice, intelectuale cunosc o importantă curbă de creştere, baza lor de convingere dezvoltându-se deosebit de mult, datorită activităţilor practice şi culturale,  educaţiei.După consumarea preadolescenţei, în conduită se structurează cerinţa că faptele să corespundă cu planul verbal.

Creşte sensibilitatea afetivă, dar şi capacitatea de inhibare a reacţiilor imediate, pe fondul dezvoltării componentelor vegetative, chemoencefalice, chimice, etc.

Adolescentul începe să aibă o atitudine clară0, conştientă faţă de toate influenţele pe care le suportă; el îşi cultivă stăpânirea de sine. Exigenţele faţă de propria persoană sporesc foarte mult.

Relaţiile cu semenii devin mai profunde, dezvoltându-se respectul şi admiraţia. Simpatia şi prietenia încep să capete forme de exprimare superioară şi o mai mare intensitate, adolescentul punând pasiune în mai toate acţiunilie pe care le întreprinde.

Sentimentul dragostei, cunoaşte o intensă şi impetuoasă apariţie la adolescent.Dragostea are rezonanţe puternice, stimulatoare, fiind secondată de manifestări erotice.

Alături de profunda trăire emoţională a prezentului, pe adolescentul instituţionalizat îl caracterizează tensiuni afective de proiecţii în viitor. Viitorul său, neclar, devine apropiat, şi este marcat de conflictele dintre aspiraţii, năzuinţe, idealuri, speranţe şi posibilităţile reduse de realizare ale acestora.

Emoţiile şi sentimentele intelectuale şi artistice se dezvoltă şi ele, dar mai puţin pregnant în cazul adolescentului din Centrul de Plasament, preocupat mai ales de dobândirea unei independenţe şi securităţi materiale, pe care Centrul de Plasament nu i-o va mai putea oferi după după împlinirea vârstei de 18 ani.

Intensitatea trăirilor afective face că perioada adolescenţei să se caracterizeze că o perioadă a pasiunilor şi a furtunilor afective, o perioadă de romantism şi de spontaneitate, o perioadă a autonomizării morale.