Un model de integrare comunitară axat pe optimizările de rol ale psihopedagogului din Centrul de Plasament (propunere)

6 Flares 6 Flares ×

Trăim într-o societate dezorientată de factori pe care mulţi indivizii cred că nu îi pot controla direct şi independent – pentru că nu îşi înţeleg implicarea în generarea lor, fapt care le distorsionează percepţia asupra status-rolului de cetăţean, pe care îl interiorizează sub semnul neputinţei şi neimplicării.  Acest mecanism de învăţare orientată a neputinţei generează şi în România un nivel de spectatorism transpus social în coduite de rezistenţă la schimbare, implicare limitată în problemele comunitare, capacitate scăzută de mobilizare spre activităţi ce vizează transformări sociale pe termen lung, demotivare şi  fugă direct proporţionale cu nivelul de abstractizare al scopului. Această condiţionare negativă este favorizată, printre altele,  şi de imposibilitatea comunităţilor de a preselecta proiectele pe care decid sa le sustina, deci de a controla şi administra resursele pe care le generează dirijind din start destinatia acestora.

Sănătatea este, în acest context, un bun individual–dar prin asocierea indivizilor, devine un bun al societăţii, un bun public; orice atentat la nivelul  sănătăţii individului sau grupului său de referinţă, afectează întregul organism social.

Există conflicte ce apar între legile sociale, emise de societate, şi legile psiho-sociale, preexistente. Acest conflict se materializează în atitudini sociale. O atitudine socială este o evaluare ce conţine componente emoţionale, cognitive şi comportamentale. Atitudinile sociale reprezintă aşadar modul în care indivizii unui grup social simt, gândesc  şi se comportă faţă de alţi membri ai grupului de apartenenţă sau faţă de membrii altui grup de apartenenţă.

Prejudiciul social este o atitudine, de cele mai multe ori negativă, îndreptată asupra unei persoane, cauzată de apartenenţa acesteia la un anumit grup. Componenta comportamentală a prejudiciului social este discriminarea, care presupune tratarea în mod diferit-negativ sau pozitiv a persoanelor, în funcţie de apartenenţa acestora la un anumit grup sau categorie socială.
Un astfel de grup prejudiciat, discriminat la nivelul comunităţii locale în care tinde să se integreze, este grupul copiilor abandonaţi şi instituţionalizaţi, aflaţi în grija unor Instituţii rezidenţiale.

Factorii care întreţin prejudiciul social

al copiilor abandonaţi:

1.    Spectatorismul sau neimplicarea societăţii

2.    Autoritarismul sau tendinţele autoritare ale personalului

       din Centrul de Plasament

3.    Etnocentrismul

4.    Proiecţia culpei – sau celălalt e de vină

5.    Sindromul  Iov – sau autoflagelarea abandonatului prin autoculpabilizare, atitudine favorizată de stima de sine scăzută


Factorii care reduc prejudiciul social

al copiilor abandonaţi:

Reducerea prejudiciului social al abandonatului nu este un lucru uşor de realizat; pentru că schimbarea unui mod de gândire bazat pe stereotipii este cronofag. Stereotipiile se pot modifica gradual, prin experienţe individuale şi prin crearea unor strategii de dezasimilare a acelor stereotipuri la care nu se poate renunţa cu uşurinţă.

 

1.    Contactul social – între membrii  unor grupuri sociale diferite

2.    Metoda jigsow – sau cooperarea între membrii grupurilor, pentru rezolvarea aceleiaşi sarcini.

3.    Comportamentul prosocial-al actorilor sociali-sau implicarea

 

Rolul parteneriatelor instituţionale în

asistenţa educaţională a copiilor abandonaţi

 

Asistenţa  educaţională  a persoanelor cu handicap social este dependentă de:

 

1.    Legislaţia ţării

2.    Nivel şi tip de deficienţă

3.    Grup de apartenenţă

4.    Loc de reşedinţă

5.    Ajutorul Familiei biologice

6.    Colaborare Instituţională

 

De aceea, asistarea persoanei cu handicap social de către societate îşi găseşte locul mai ales la nivel Instituţional, prin parteneriate instituţionale şi prin politici educaţionale orientate de principiile integrării şi al normalizării, dar şi la nivel organizaţional, sub supravegherea unor Instituţii specializate. În acest scop s-au dezvoltat programe şi strategii specifice fiecarei ţări membre UNESCO, plecându-se de la premisa că  intervenţia timpurie măreşte şansele  de normalizare şi de integrare socială  a copiilor cu handicap social. Parteneriatul  instituţional este :

  • un tip de colaborare ce ia diverse forme
  • servind unor diverse finalităţi
  • punând în joc  :  
  • relaţii politice
  • economice
  • juridice
  • sociale
  • structurale
  • informaţionale

Parteneriatele instituţionale pot fi identificate după următoarele criterii:

1.    natura acordului de parteneriat

2.    actorii implicaţi în decizie

3.    dimensiunile obiectivelor incluse în acordul de parteneriat

4.    nivelul de decizie la care sunt stabilite obiectivele

5.    nivelul pe care se află partenerii

Datorită condiţiilor socio-economice precare exitente încă în România anului 2011, găsesc a fi de o mare utilitate pentru optimizarea integrării sociale a copiilor abandonaţi şi instituţionalizaţi în Centre de Plasament, păstrarea acestor centre de plasament, dar cu deplasarea accentului de la parteneriatele instituţionale create pe baza acordurilor juridice stricte (legi, decrete) pe parteneriatele instituţionale bazate pe relaţii de colaborare şi de adoptare de proiecte în comun; de la parteneriatele publice la parteneriatele de tip public-privat, de la parteneriatele de nivel macroeconomic la parteneriatele de nivel microeconomic-de tip Administraţie Locală-ONG, Manageriat-ONG, ONG-ONG; de la parteneriatele de tip vertical-la cele de tip­ orizontal, între Camerele de Comerţ, Autorităţi locale, Uniuni, Asociatii, Organizaţii Zonale. În felul acesta s-ar obtine o degrevare a Administratiilor Teritoriale de problemele legate de asistenţă şi finanţare; rolul acestora ar deveni unul de monitorizare şi control, de supraveghere a încheierii parteneriatelor, de organizare a unor licitaţii publice pentru prestarea unor servicii, a unor work-shopuri, de oferire a unor avantaje stimulative organizaţiilor angajate  în  proiectele de asistenta  şi intervenţie pe perioade medii şi lungi.

 

Optimizări de rol ale psihopedagogilor

din Centrele de Plasament

 

Atribuţiile psihopedagogului nu sunt limitate la sprijinul strict profesional pe care îl oferă unui copil abandonat în vederea depistării-corectării unor probleme de ordin psihopedagogic; psihopedagogul contribuie şi la o mai bună integrare a acestuia în comunitate; el poate fi totodată reprezentantul unui ONG, sau al unei Organizaţii  Guvernamentale în numele căreia poate oferi sprijin logistic (finanţare etc) copilului sau copiilor cu handicap – de care se ocupă în cadrul Centrului de Plasament, fără ca aceste două roluri să intre în conflict.

Unul dintre scopurile profesiei de psihopedagog este de restaurare a funcţionării psiho-sociale normale a indivizilor, grupurilor şi comunităţilor. Practica psihopedagogului în Centrul de Plasament ar putea să constea şi în :

  • aplicarea şi utilizarea unor valori, principii şi metode specifice profesiei pentru atingerea obiectivelor urmărite, nu numai cunoaşterea lor
  • sprijinirea familiilor ce au copii cu CES în vederea obţinerii de resuse complementare
  • consilierea şi sprijinirea psihologică a indivizilor cu CES şi a microgrupurilor în care acestia urmează sa se integreze.
  • implementarea sau îmbunătăţirea unor servicii de voluntariat la nivel comunitar, a caror activitate sa compenseze diverse incapacitati ale persoanelor cu CES, prevenind astfel aparitia handicapului.
  • participarea la elaborarea şi promovarea legislatiei sociale-ca reprezentant direct al grupului de copii abandonaţi

Activitatea Psihopedagogului în Centrul de Plasament ar avea astfel cel puţin două dimensiuni:

  • Dimensiunea psiho-socio-educaţională-presupunând procesele de integrare şi reintegrare socială în sens larg, prin intermediul prestaţiilor pentru copiii abandonaţi
  • Dimensiunea economică–presupunînd elaborarea unor proiecte de finanţare veridice, pentru obţinerea de Fonduri Europene, a unor resurse materiale şi financiare necesare abandonaţilor care, pentru o perioadă lungă de timp, nu pot duce o viaţă independentă.

Este binecunoscut faptul că Statul Român oferea asistenţă socială sub forma prestaţiilor pentru:

  • familie şi copii
  • alocaţii
  • ajutorarea mamelor cu mulţi copii
  • ajutorarea soţiilor militarilor în termen
  • indemnizaţii de naştere
  • ajutoare ocazionale
  • alocaţii de întreţinere pentru plasament familial

În ciuda diminuării acestor servicii de asistenţă socială din partea Instituţiilor, eficienţa şi calitatea celor rămase au un caracter insular, părtinitor, iar în ansamblu sunt adăpostite de umbrela mediocrităţii şi a diletantismului afirmate nonşalant.

Prin urmare, un rol esenţial al psihopedagogului care lucrează în centre rezidenţiale este să intermedieze, să restaureze,  să încurajeze relaţiile dintre copiii abandonaţi, instituţiile de învăţământ şi societatea civilă, pe de o parte; relaţia dintre instituţiile statului şi Vechea sau Noua Familie a copilului abandonat-în vederea unei posibile (re)adopţii, pe de altă parte, şi de a facilita încheierea unor parteneriate funţionale între societatea civilă, organizaţii, asociaţii- în vederea recuperării maximale şi a integrării educaţionale şi sociale a copiilor abandonaţi. Un rol copleşitor asumabil prin vocaţie care poate constitui premisa dezvoltării şi nuanţării civismului, ca atitudine civilizatoare.

 

6 Flares Twitter 1 Facebook 5 6 Flares ×

Comments are closed.