Psihoza (I)

Aparitia si structurarea conceptului

Etimologia greaca a cuvintului psihoza ne orienteaza spre sensul initial al acestui cuvint, caruia i se adauga in secolele XIX si XX trei straturi de semnificatie, acesta devenind din antichitate si pina in prezent un concept asimilat jargonului medico-psihologic si circumscriind o clasa de tulburari psihice grave.

In Grecia Antica, termenul “Psichosis”“Ψύχωσις”, semnifica actul de a inzestra cu suflet- a insufleti, a da viata, a anima (apud Liddell & Scott, 1843).

Una dintre primele utilizari a termenului psihoza in jargonul psihiatriei, cu sensul de “nevroza a psihicului”, este intilnit in “ Handbuch der Medicinischen Klinik” (editia Berlin, 1834), apartinind Dr. Carl F. Canstatt (1807-1850). Psihoza este privita ca o manifestare psihica a unei afectiuni a creierului, fiind asadar o manifestare psihica a nevrozei, in epoca, nevroza desemnind orice boala a sistemului nervos.

Die Psychose (psychische Neurose) kann allgemein oder partiell sein. Die Anomalie kann bloss die Gefühls, bloss die Willensseite, ja selbst nur eine ganz beschränkte Reihe von Vorstellungen, das Gedächtniss, betreffen, gerade wie in den Neurosen eine einzelne Primitivfaser, eine begränzte Stelle der Centralorgane durch die reizende oder lähmende Ursache afßcirt sein kann. Nichts beweist klarer die materielle Grundlage der psy- (p. 219)

Termenul psihoza apare utilizat cu sensul de “tulburare a personalitatii” la Dr. Ernst Freiherrn von Feuchtersleben (1806-1849) in lucrarea sa “Lehrbuch der ärztlichen Seelenkunde” (Viena, 1845), in aceasta carte fiind subliniata explicit distingerea psihozei de nevroza, cu care are in comun doar existenta suportului neuronal. Dr. Feuchtersleben utilizeaza termenul psihoza ca sinonim pentru psihopatie, punind sub semnul acestui termen schimbarile produse de psihoza la nivelul intregii personalitati, nu doar la nivel neuronal; in acelasi timp subliniaza interactiunea dintre procesele neuronale, procesele organice si procesele psihice, conturind ideea ca psihopatologia este o ramura de granita, distincta, a psihiatriei si psihologiei deopotriva.

Se observa tendinta Dr. Feuchtersleben de a departaja simptomatic psihoza de nevroza, cu mult inainte de introducerea metodei fenomenologice in medicina de catre Karl Jaspers (o prerechizita a semiologiei moderne); psihoza este partial si o nevroza (o manifestare psihopatologica a suportului neuronal) dar nu se confunda cu aceasta, fiind mai mult decat atit, o tulburare ce afecteaza sever nu doar judecata ci intreaga personalitate cu variabilele sale comportamentale, si care ilustreaza mai fidel decit nevrozele conceptul popular de nebunie:

“Jede Psychose ist zugleich eine Neurose, weil ohne Vermittlung des Nervenlebens keine Verände rung des psychischen zur Erscheinung kommt; aber nicht jede Neurose ist auch Psychose, wovon die Krämpfe und Algieen sattsame Beispiele geben. Hiemit stimmt auch die populäre Ansicht. Man nennt einen Tollen nicht toll, weil sein Gehirn überreizt ist, sondern weil er verkehrt urtheilt und handelt.” (p. 265)

Un sens cu totul nou, extensiv si convergent se va adauga termenului de psihoza odata cu aparitia lucrarii “Pathologie und Therapie der Psychosen” a dr. Carl Friedrich Flemming (1799-1880). Ca reprezentant al Scolii Somatice (alaturi de Carl Jacobi si Christian Friedrich Nasse), acesta sustine etiologia organica extra-cerebrala a tulburarilor psihice, si utilizeaza termenul psihoza pentru a se referi deopotriva la tulburarile mintale cu origine cerebrala (nevroze), dar si la tulburarile psihicului cu origine organica extra-cerebrala, a caror etiologie autorul o asimileaza cu precadere imbolnavirii organelor situate la nivel toracal.

Conceptul de psihoza capata, prin studiile Dr. Flemming, valoarea unei clase clinice, desemnind deopotriva modificarile patologice observate la nivel neuronal-organic, dar si pe cele observate la nivel functional-psihologic; acest nou strat de semnificatie, dihotomia organic-functional  transforma psihoza intr-o grupa de tulburari cu simptome comune (intensiunea conceptului de psihoza), putindu-se vorbi asadar de psihoze si lasind loc dezbaterilor moderne legate de definirea si clasificarea acestora.

Ce este psihoza?

Psihoza este o boala psihica severa, ce afecteaza global si destructurant personalitatea, functiile acesteia precum si procesele senzoriale, procesele cognitive superioare, procesele afective si subsistemul reglator al individului. Senzatiile, perceptia, reprezentarile, atentia, gindirea, memoria, imaginatia, afectivitatea, limbajul, comportamentul si adaptarea sociala, constienta, sunt sever destructurate, pacientul avind dificultati de constientizare a propriilor tulburari.

Tabloul clinic general al acestui complex sindromologic este conturat de sub-entitati nozologice distincte, cu mecanisme etiopatogenice specifice, descrise de simptome a caror congruenta nomotetica este observabila clinic, remarcindu-se; o dezorganizare globala a S.P.U. si distrugerea unitatii psihice, o destructurare a personalitatii pina la depersonalizare, autizarea persoanei, prin pierderea contactului constient si adaptat cu realitatea si exteriorul, delir sistematizat sau nesistematizat, halucinatii. Psihoza tulbura intens psihismul persoanei precum si raporturile sale cu ea insasi si exteriorul, manifestindu-se prin diminuarea constientizarii propriei persoane, a celorlalti si a lumii externe; psihoticul se comporta straniu, alogic, inadecvat si bizar ca si cind ar fi strain de lume si de propria viata, relatiile in plan social fiind profund alterate.

Aceste sub-categorii nozologice ce descriu individual si specific sindromul psihozei necesita metode de interventie terapeutica dedicate atit tulburarilor psihotice in sine cit si modului particular in care aceastea se individualizeaza in probleme ale pacientului.

Simptomatologia ipsativa a entitatilor nozologice ce subintind sindromul psihozei, poate fi sistematizata in citeva planuri diagnostice, ceea ce confera diagnozei de stare o necesara valoare nomotetica, mai ales atunci cind sunt luate repere diagnostice cit mai generale, vizind planurile;

  1. Cognitiv– prin dezordine mintala
  2. Afectiv– prin destabilizare emotionala profunda
  3. Comportamental– prin bizareria comportamentului si incomprehensibilitatea limbajului,

insa diversitatea acesteia face ca psihoza sa fie greu de definit si clasificat, particularitate diagnostica ce ii determina pe autorii manualelor de psihodiagnostic – inclusiv DSM- sa prefere mai degraba clasificari ale psihozelor ca tulburari distincte, renuntind la termenul generic de psihoza, fapt remarcat odata cu publicarea DSM III.

Stările depresive

Orice fragilizare, slăbire tecătoare sau durabilă a stării de dispoziţie afectivă, sau a tonusului psihic, este considerată o depresie. Depresia poate fi psihică, somatică sau psiho-somatică (A. Porot).

Depresia nu este obligatoriu o stare patologică ci este , în primul rând o stare de dispoziţie afectivă în direct raport cu circumstanbţele vieţii cotidiene, fie în raport cu “variaţiile ciclice” ale naturii persoanei sale. Orice dispoziţie afectivă are trei momente:

  • etapa de echitimie, de echilibru emoţional, reprezentând “punctul de stabilitate-normalitate”
  • etapa depresivă, de tristeţe,
  • etapa maniacală, de euforie, de bună dispoziţie.

Se descriu două modele de dispoziţie emoţională: modelul bipolar şi modelul triunghiular, aşa cum se poate vedea în schemele următoare:

K. L. Kelerman remarcă următoarele aspecte psihopatologice în sfera stărilor depresive:

  • depresia ca stare de dispoziţie normală a persoanei umane
  • depresia ca sindrom clinico-psihiatric
  • depresia ca sindrom psihopatologic
  • depresia ca boală psihică

Orice apreciere a stărilor depresive trebuie să plece de la analiza tipului de personalitate a individului respectiv. Se consideră, drept criteriu de apreciere-evaluare, variaţiile de dispoziţie afectivă, în raport cu tipul de personalitate “stabil-echilibrat” din punct de vedere emoţional-afectiv. Această stare de echilibru se poate manifesta în două direcţii şi anume:

  • în sfera somatică, cerebral sau visceral
  • în sfera vieţii psihice, structural (endogen) sau relaţional (exogen).

De aici rezultă şi aspectul modificărilor psihopatologice, de factură “nevrotică” sau “psihotică”. În aprecierea stărilor depresive, se discută următoarele aspecte:

  • Distincţia “bipolar-unipolar”:
    • un singur tip de manifestări clinice (depresie sau manie)
    • o alternanţă de manifestări succesive (depresie sau manie)
    • Distincţia “nevrotic-psihotic”:
      • se apreciază în raport cu formele şi gradul de severitate al tulburărilor şi evoluţiei psihopatologice.
      • Distincţia “endogen-exogen”:
        • sau reactiv (nevrotic) de factură relaţional externă şi endogen (psihotic) de factură structural-dispoziţional internă.
  • Distincţia “primar-secundar”, este un aspect care se raportează la următoarele:
    • -tulburarea afectivă primară: PMD
    • -tulburarea afectivă secundară: tulburările depresive din cadrul altor boli psihice.

Din cele expuse până acum se poate vedea complexitatea pe care o au, din punct de vedere psihopatologic, stările depresive, marea lor varietate şi de aici diferitele poziţii adoptate de specialişti faţă de depresie. Din aceste motive o încercare de clasificare a acestora este complexă.

P.Kielholz propune o clasificare a stărilor depresive, utilizând două criterii incriminate în geneza acestora, şi anume: criteriul somatogen şi criteriul psihogen.În acest caz se va ţine seama, din punct de vedere psihopatologic de “simptomele cheie” şi anume: inhibiţia elanului vital, dispoziţia fundamentală depresivă, angoasa. Astfel:

  • Depresiile somatogene: depresiile organice, depresiile simptomatice, depresiile schizofrenice.
  • Depresiile endogene: depresiile ciclice, depresiile periodice, depresiile tardive
  • Depresiile psihogene (exogene): depresiile nevrotice, depresiile de epuizare, depresiile reacţionale.

Un alt tip de clasificare al stărilor depresive are în vedere caracterul primar (unipolar sau bipolar) al depresiilor şi caracterul secundar al stărilor depresive.

Etiologie

În privinţa etiologiei stărilor depresive, sunt incriminate trei grupe de factori:

  • Factori somatogeni, reprezentaţi prin afecţiunile somato-corporale sau cerebrale care pot declanşa, în mod secundar stări depresive.
  • Factori endogeni, primari, care depind de terenul constituţional, de predispoziţia persoanei la afecţiuni depresive.
  • Factori psihogeni, care au un caracter reactiv, fiind legaţi de situaţiile psihotraumatizante ale vieţii cotidiene care modifică tipul de reacţie afectivă, declanşând instalarea unor depresii reactive.