Tag Archives: motivatie intrinseca

Distragerea de la propriul sens – un factor de imbolnavire

Posted on by

Aminarea proiectelor pe termen lung ne suspenda si ne dizolva sensul existentei intr-un orizont indecis, ambiguu, cetos, distrugindu-ne in timp abilitatea de a planifica si mobiliza resurse pentru aflarea si implinirea propriului sens. Acest mod de distragere de la propria devenire, prin aminarea proiectelor personale pe termen lung, reprezinta un factor de risc pentru majoritatea bolilor contemporane cu etiologie originata in stress. Fara un orizont clar definit si asumat devenim stingaci in miscari, ezitanti si distrati, spectatori ai unei lumi careia parca nu-i apartinem, invatind ca neputinta de a amina confortabilul in favoarea sentimentului de implinire personala e ceva firesc. E chiar o datorie sa raminem neimpliniti cit timp vinatoarea confortului ne face sa uitam de aceasta, gratificindu-ne drept “oameni de succes”; iar daca sentimentele de frustrare si neputinta iau forma revoltei atunci cind realizam cum stam de fapt, vinovatul e vesnic in afara. Putem atunci sa blamam ideologia unei guvernari sau a unui regim politic a caror functie esentiala ramine nu guvernarea in sine, cit obiectivarea unor tinte necesare defularii atitor milioane de esecuri in plan personal.

Sporirea sensului existentei personale, nu aminarea ei

E admisibil sa fim bolnavi cit timp ni se ofera leacuri nespecifice, doctorii care ne ascund simptomele – in acest fel uitam de boala care este totusi acolo, intretinuta de ignorare si ignoranta; cind cautam un leac si ni se ofera aparenta unui leac, boala este intretinuta; vindecarea devine profitabila doar pe termen lung. In industria bolii miracolele sunt marfuri de lux; in propria noastra viata gasirea unui sens sau sporirea sensului prin implicarea in planuri personale se opune miraculos  distressului si imbolnavirii consecutive.  Se observa lesne faptul ca in consumerism dizolvarea sensului existentei este in sine un factor profitabil si ca atare incurajat, iar aminarea proiectelor personale pe termen lung este principalul solvent, administrat cuviincios de noi insine.

Loisirul creeaza dependenta

Concentrindu-ne constant pe aici si acum, aflam ca timpul astfel masurat e scurt, viata limitata; orice zi sfirseste prea repede, amintindu-ne alegoric de propria moarte, cu fiecare apus, cu fiecare respiratie; regretele autoexilarii in inactiune, impostura  si spectatorism adauga fixarii in prezent doze mari de melancolie.  Ziua de maine e o noua zi, dar ziua de ieri ar fi putut fi ocazia de a fi fericiti. Astfel meditind, adaugam viitorului apropiat distressul celor nefacute ieri si prezentului ocazia de a ne detensiona compulsiv. Datoriile fata de noi insine ne cresc anxietatea de performanta- si ce este mai anxiolitic, ce ne calmeaza mai urgent decit distragerea de la actiunea de care am invatat sa ne temem, aminind rezolvarea problemei, si permitindu-i acesteia sa devina puternica? Astfel insinuata, dependenta de distragere, dependenta de loisir devine un fenomen profitabil pentru industriile de profil. Fixarea pe prezent e consecinta unei perceptii orientale a timpului. Planificam mai putin si actionam mai mult, consumindu-ne resursele dintr-o data.

Hai salut, ce mai produci?

Temindu-ne de cosmarul muncii in zadar evitam autoanaliza si implicarea autentica in devenirea personala, pina ajungem sa autoimplinim aceasta profetie;  sa muncim aderind cu harnicie la ideea de om de actiune, pentru scopurile altora, din care se pot desprinde doar marunte scopuri personale de subzistenta, arondate nevoilor primare. Nici nu e de mirare ca munca astfel facuta devine o corvoada. In absenta unui ideal personal nascut dintr-o nevoie profunda si caruia sa-i serveasca constant, truda e o povara, iar prin lipsa unei imagini de ansamblu asupra propriei noastre vieti, munca pentru noi insine se transforma treptat intr-o binecuvintare inaccesibila. Ajungem la concluzia ca munca este salvatoare, insa nu munca pentru ceilalti.

Cei care, desi initial sunt motivati extrinsec, reusesc sa isi conserve stima de sine si atentia pentru destinul personal nefracturate, sunt persoane cu un optimism exersat, reziliente, ce descopera sensuri personale in orice ar experimenta. Voluntariatul este un exemplu. Nu oricine poate fi voluntar. Corporatiile acorda o atentie deosebita acestor persoane pentru ca ele reprezinta o resursa umana profitabila; cei care manifesta o atitudine pro-helping, fiind dispusi sa ajute si sa se implice gratuit, pot gasi in aproape orice scop fixat din exterior prilejul de a-si etala aceste calitati, de a adera la un proiect, de a interioriza acest scop. Daca li se da avantajul unui job platit mediocru, cu atit mai mult acesta va fi perceput ca dezirabil, fidelizant.

Cit timp suntem furajati cu distragere si spectatorism, uitam de noi insine si de remuscarile propriilor aminari. Ne uitam, iar astfel intelegem putin despre conditia noastra. E drept, prezentul ne serveste preponderent pentru a ne aminti de noi in trecut si pentru a uita de noi in viitor. Ramine senzualul obositor si lacom al oricarei ancorari dezechilibrate in clipa prezenta, hedonismul clipei alimenteaza filosofard aforismele de club, devenind cheia cu care ratacim de git pe traiectorii prestabilite de altii, cit timp parintii spirituali, modele de intelepciune, dascalii si mentorii ne-au plecat; noii parinti adoptivi, parintii comuni, sunt mode in slujba consumismului. Inlocuind modelul cu moda, si a fi in a consuma, ne surprindem deviind de la o existenta prea personala, cu care ne simtim neconfortabil pentru ca ne-am obisnuit sa-i dam Cezarului si ce nu-i al Cezarului. Pe noi insine. Nu e de mirare ca ne simtim abatuti. O viata a carui sens e suspendat intr-un orizont de mall, coagulat in jurul unei clipe de placere, e o viata consumata, de consum, cotidiana, un a exista pentru cum suntem, nu pentru a ne minuna ca suntem.

“Intoarcerea in rascruce”, o premiza terapeutica

Posted on by

Cind cineva imi vorbeste despre drumuri fara intoarcere constat ca am in fata adesea o persoana cu o fixatie pe scop, sau una care traieste o abandonare a acestuia, ori un om indoliat care se raporteaza fatalist la o pierdere irecuperabila –cum ar fi moartea cuiva, o boala cronica, un divort, etc.

Batrinii spun ca daca cineva rataceste drumul, atunci, pentru a-l regasi, se poate intoarce la prima rascruce, in locul unde s-a ratacit, si acolo poate sa aleaga o alta poteca sau o cale mai potrivita siesi, drumul cel bun al destinatiei sale. Intoarcerea in rascruce este de fapt revenirea la o conditie personala mai sigura, mai orientata in raport cu un scop existential.

Ca sa constatam ratacirea e necesar sa fim in permanent contact cu scopul dar si cu pozitia noastra cit mai actualizata fata de el. Uneori tocmai aceasta grija a tintei ne poate fixa excesiv atentia, potentind ratacirea drumului si idealizarea destinatiei. Din dorinta mare de a-l atinge, prin suprainvestirea scopului nostru, realizam o excesiva raportare la noi insine, la dorinte si resurse, ceea ce poate excede dezadaptant contactul cu exteriorul precum si relatiile cu lumea – obiectivate prin ce se intimpla in afara noastra, cu drumul in sine – primul care ar putea sa ne spuna spre ce ne indreptam de fapt. Aceasta abatere hipnotica a atentiei de la drum spre noi insine nu ne mai permite sa facem la timp corectii eficiente ale directiei in care mergem, fixarea pe scop ascunzindu-ne drumul spre el.

In situatia diametral opusa, atunci cind ne lasam distrasi de drumul in sine, putem adesea sa ne uitam scopul sau sa il abandonam, slabind relatia sa cu noi insine. Ni se poate intimpla sa fim furati de peisaj, sa ignoram destinatia cu care am pornit initial in minte, si atunci, oricare ar fi el, drumul devine unul bun, pentru ca orice drum ne conduce undeva daca avem suficienta rabdare sa ii atingem capatul. Ratacirea scopului personal devine ratiunea de a fi a ratacirii in sine, care ajunge noul scop. Drumul initial nu mai are intoarcere, pentru ca ne lipsesc reperele interioare, cum ar fi in acest caz obiectivul spre care am pornit, fata de care nu ne mai raportam ca la o destinatie. Telul nostru astfel abandonat poate fi prin aceasta intangibil, importanta devenind pentru noi calatoria, si nicidecum destinatia.

Aceasta noua forma de fixatie, in exteriorul nostru,  este specifica culturii abandonului, si o intilnim la tot pasul, contaminindu-ne psihologic pe multi dintre noi, prin stimularea calatoriei de dragul calatoriei, a epuizarii de dragul epuizarii, a ratacirii de sine -in afara vreunui scop pe care sa-l putem numi personal. Adesea facem din aceasta noua ratacire un drum in sine, o cale si un scop, astfel incit, excesiva noastra orientare spre exterior, pierderea contactului cu valorile de esenta, cu motivatia intrinseca, cu gindurile si emotiile sinelui nostru profund – toate acestea  stimuleaza o superficializare a existentei personale, sentimente de nemultumire de sine, dezradacinare,  conduite de abandon si esec.

Alteori insa transformam aceasta ratacire de sine intr-un drum initiatic, fapt posibil doar prin constientizarea fenomenului si resemnificarea lui salvatoare, caz in care suntem deja adaptati si pe drumul bun.

In astfel de situatii “intoarcerea in rascruce” de care amintesc batrinii poate fi o solutie psihoterapeutica de regasire a drumului ratacit, un mod practic si clarificator de reasezare pe traiectoria scopului. “Intoarcerea in rascruce” devine un prilej de reorientare echilibrata, atit interna cit si externa, un drum inapoi,  pe parcursul caruia putem retrai o dezvaluire si o reconsiderare a experientelor in care ne stiam orientati.  Desi sunt mai vechi, aceste experiente evocate pot fi mai familiare si mai securizante si pot stimula reasezarea in resurse precum si readaptarea plecind de la solutii deja testate personal; le putem apoi proiecta spre acele experiente noi ce ne bulverseaza reperele, in ideea reorientarii noastre in acord cu scopul. Acest travaliu de reamintire a felului in care gandeam si simteam chiar inainte de a pierde calea ne permite asadar o repozitionare fata de scopul-destinatie anterior dar si a acestui scop inca neatins fata de nevoile noastre prezente, fapt ce ne descrie clarificator atit drumul cel mai bun catre tinta finala, cit si integrarea etapelor de atingere si micile abateri corespunzatoare noilor nevoi.

Prin intoarcerea anamnetica la rascrucea unde ne-am ratacit, scopul drumului pe care dorim sa il continuam devine din nou destinatia initiala, acest scop obiectivindu-se in experiente tangibile pe care le asimilam reusitei, ajutati fiind de o astfel de clarficare a parcursului; semnul regasirii sale devine noul drum, diferit de vechiul prin semnele concrete care ne anunta atingerea scopului dorit.

Atunci cind celelalte modalitati de orientare lipsesc, un avantaj al intoarcerii in rascuruce este acela ca nu pierdem timp cu solutii nesigure, evitind astfel sa ne consumam in prilejuri ce satureaza asteptarea si tensioneaza nevoile.

A umbla fara teama ca te-ai putea rataci presupune inclusiv achizitia acestui bun obicei, atunci cind crezi ca-ti poti doar tu de grija; acela de a accepta intoarcerea pina la primul context personal semnificativ in care te simteai inca pe drumul tau, atunci cind nesiguranta pune stapinire pe tine sau, atunci cind te saturi de drumuri ce nu te conduc unde vrei tu.

In aceasta rascruce Il poti regasi pe Dumnezeu, bunul simt, moralitatea, bunele obiceiuri, poti sa iti lamuresti tintele personale. Intoarcerea te invata sa devii mai constient de tine si de ceilalti, sa reincepi sa te iubesti pentru a sti cum sa ii iubesti pe oamenii de linga tine, sa inveti sa citesti indicatoarele, sa citesti Scripturile ca sa stii cine iti este Dumnezeu si ce doreste El de la tine, dar si pentru a sesiza ca felul in care crezi in ce stii e o consecinta a cunoasterii, nu a ignorantei asumate, sa iti amintesti care ti-e telul, daca nu cel ultim macar pe acela ce iti defineste etapa de viata pe care o traiesti, si, nu in ultimul rind, intoarcerea in rascruce te provoaca sa fii mai atent la drum.

Intoarcerea in rascruce este o premisa a vindecarii, si poate fi utilizata ca tehnica de resemnificare a experientelor traumatice ori problematice, in vederea unei restructurari functionale a persoanei – asa cum revenirea in rascruce atunci cind te-ai pierdut pe drum presupune regasirea drumului de care stii ca ai nevoie.

Cabinetul psihologic poate fi vazut ca o rascruce, un loc din Constanta, unde poti veni atunci cind ratacesti drumul, sau cind nu il mai simti ca fiind unul potrivit tie. Aceasta rascruce devine ocazia de a sta de vorba cu un psiholog, si impreuna putem descoperi o cale mai buna spre scopul tau.