Pe parcursul unui timp îndelungat copiii abandonaţi nu au constituit un obiect de studiu şi de cercetare ştiinţifică dedicată. În legătură cu faptul că fenomenul abandonului a căpătat în ultimii ani o amploare de ordin social-economic şi moral, a apărut necesitatea evidenţierii în studii mai aprofundate a aspectelor sociale şi de ordin psiho–pedagogic ale acestei probleme.

În primul an de viaţă, pentru copiii abandonaţi şi instituţionalizaţi sunt caracteristice formarea mai timpurie, încă din  primele 3 luni ale vieţii, a reacţiilor vizuale, auditive, emoţionale şi motorii precum şi frîmarea treptată a tempoului formării lor, mai ales în a doua jumătate a primului an de viaţă. Întârzierea majoră se evidenţiază în dezvoltarea reacţiilor auditive şi vizuale de orientare, în dezvoltarea înţelegerii şi a limbajului activ precum şi a manipulării diferitelor obiecte (Fruht A., 1989).

Şi mai importantă este degradarea capacităţii de comunicare şi de învăţare; în jurul vârstei de 1 an copilul instituţionalizat ar avea nevoie, pentru a se putea compara cu covârstnicii educaţi în familie, de asistenţa  îndelungată şi sistematică a unui psihopedagog, fapt care se întâmplă mai rar.

O altă caracteristică a dezvoltării psihice a copilului abandonat este aceea că întârzierea în dezvoltarea unei funcţii psihice se suprapune devierilor comportamentale. Curiozitatea copilului înregistrează diminuări treptate, frica şi sentimentul de insecuritate domină inteligenţa şi treptat devine dominant sentimentul de neajutorare.

Copilul nu este în stare să se autoevalueze; el preia pur şi simplu evaluarea adultului apropiat.  Dacă mama nu îl iubeste – înseamnă că el nu merită dragoste, că este rău, mai rău decât ceilalţi şi acest lucru  (după parerea lui) îl cunoaşte cel mai bine mama. La copiii abandonaţi lipsiţi de dragostea şi atenţia părinţilor, dispare sentimentul de apărare, de siguranţă, oferit de adulţii semnificativi pentru copil, astfel încât toată energia acestuia va fi orientată spre autoapărare.

Acest fenomen se reflectă mai târziu în forme de autodevalorizare şi subapreciere, constituindu-se într-un veritabil indicator al stărilor psihice circumscrise psihopatologiei.

Autoevaluarea imaginii de sine şi a stimei de sine la copiii şi adolescenţii crescuţi în casele de copii indică rezultate considerabil mai scăzute comparativ cu cele ale copiilor şi adolescenţilor din şcolile obişnuite. Aceste rezultate se menţin scăzute şi în privinţa incapacităţii acestora de a stabili relaţii cu semenii.

Copiii abandonaţi şi internaţi în casele de copii sunt privaţi de o comunicare multilaterală, individuală, intimă şi frecventă cu adulţii, motiv pentru care evoluţia sociabilităţii acestora precum şi organizarea sentimentelor de apartenenţă, afecţiune şi libertate sunt limitate. Toate acestea conduc spre  tulburări afective şi de comportament, la apariţia rapidă a surmenării. Acesti copii se adaptează foarte greu la ceva nou.

Nivelul dezvoltării bio-psiho-sociale a copiilor abandonaţi este mult mai scăzut decât norma de vârstă. Se evidenţiază un ritm scăzut de învatare, proces legat de întărirea lentă a cunoştintelor, de capacitatea nedezvoltată de a se instrui.

Copiii abandonaţi nu sunt suficient de activi în activităţile lor individuale. Comportamentul lor este adesea inadecvat. Toate aceste aspecte pot fi privite drept manifestări clare ale hospitalismului.