În această perioadă se dezvoltă în mod evident conduita afectivă. Spre deosebire de stadiul de dezvoltare anterior, dispoziţia generală a antepreşcolarului devine din ce în ce mai bună, în ciuda faptului că la 15 luni şi 2,5 ani se remarcă atitudini recalcitrante şi o conduită afectivă instabilă; această creştere a irascibilităţii se datorează neconcordanţei dintre nevoia foarte mare de mişcare şi dependenţa încă importantă a copilului de adult, irascibilitate care la copilul abandonat poate lua mai târziu forma atitudinilor ostile. Irascibilitatea ridicată în jurul vârstei de 2,5 ani se datorează neconcordanţelor dintre posibilităţile simple şi elementare de adaptare ale copilului şi copmplexitatea situaţiilor de viaţă pe care adultul le exprimă într-un sistem de rigori cărora copilul trebuie să li se supună, rigori crescute în cazul copiilor abandonaţi şi instituţionalizaţi.

După 18 luni, sensibilitatea emoţională devine mai complexă şi mai nuanţată.La 18 luni, dacă mama sau asistentul maternal fredonează o melodie tristă, copilul manifestă tendinţa de a plânge şi, de cele mai multe ori, nu o lasă pe mamă să continue. Acest lucru este un indicator al faptului că s-a creeat o legătură între o anumită modulaţie, tonalitate liirică şi starea afectivă a copilului.

La 1 an, copilul manifestă sentimente de gelozie, evidenţiate mai pregnant la copii abandonaţi, copilul nepermiţând mamei sau asistentei maternale să stea de vorbă cu nimeni altcineva decât el.

Afecţiunea pentru persoanele cele mai apropiate devine evidentă la 2 ani, când copilul are manifestări bruşte şi tumultoase de afecţiune faţă de mamă.

Timiditatea faţă de persoanele străine este o altă caracteristică a acestei perioade. Consimţământul simpatiei celor din jur devine tot mai complex.Încă de la 15 luni copilul întinde capul să fie mângâiat şi manifestă tandreţe.

La 2 ani copilul începe să înţeleagă şi să aprecieze glumele simple, înţelege păcăleala concretă, sesizează anumite forme de comic. Tot la această vârstă, copilul învaţă să surâdă la un compliment.

După vârsta de 2 ani, copilul se orientează către tată sau către persoana masculină (asistent social, pedagog, psiholog) prezentă mai mult timp în anturajul casei de copii. Tot acum copilul manifestă stări afective mai complexe, acestea fiind influenţate sau provocate de reprezentări ce au pentru copil un întreg arsenal de semnificaţii; copilul maniestă resentimente pentru personajele negative din poveşti, ajungând până la stări de teamă şi de nelinişte.La 3 ani, copilul manifestă tendinţa de a modifica starea afectivă a persoanei cu care intră în contac, dorind să o înveselească, să o distreze dacă este supărată, indicator important al înţelegerii şi compasiunii.

Foarte mulţi psihologi au observat manifestări de mânie, ostilitate, agresivitate, negativism între 2 şi 3 ani. Goodenough consideră că, la 2 ani, cele mai multe reacţii brutale au loc în cursul exercitării obiceiurilor zilnice, legate de rigorile regimului zilnic, apoi acestea se produc sub forma reacţiilor de protest la autoritatea celor din jur, pentru că în al treilea rând să apară că reacţiii la dificultăţile ce se creează în timpul jocului, din cauza dorinţelor de a imprima acestora o anumită direcţie şi a imposibilităţii de a o realiza.

Spre sfârşitul acestei perioade se semnalează un declin al ţipătului că manifestare de mare frecvenţă. Forte mulţi autori consideră că vârsta de 3 ani este o perioadă de echilibru afectiv şi de integrare în mediul cultural, fapt valabil însă doar la copiii crescuţi în familie, copiii abandonaţi şi instituţionalizaţi confruntându-se cu numeroasele  contradicţii ce apar pe planul intereselor, preferinţelor şi independenţei de acţiune, în cadrul rigid, şi de cele mai multe ori rece, impus de condiţiile centrului de plasament unde sunt internaţi. Astfel, pe măsură ce aceşti copii vor creşte, capacitatea lor de a alege mijloacele cele mai adecvate pentru a ajunge la ţelul dorit şi de a-şi câştiga în acest fel independenţa, va fi frânată de dezechilibrul afectiv.