Tag Archives: depersonalizare

Fobiile sociale

Posted on by

1. Ce este fobia sociala?

Inscriindu-se in conceptul mai larg de fobie – definit ca “teama obsesiva si nejustificata ce nu poate fi controlata sau anulata, chiar daca persoana in cauza stie ca este o teama nefondata si nerationala” (Dictionar de Psihologie, coordonator Ursula Schiopu-Ed. Babel, Bucuresti, 1997, p.297), sociofobia este o tulburare de tip anxios, manifestata ca teama nejustificata de a anticipa si initia, de a parcurge si intretine situatii si raporturi interpersonale concrete, intr-un cadru social definit.

In DSM IV fobia sociala este enuntata ca “teama puternica si persistenta de situatii sociale care presupun realizarea unor performante si in care persoana se poate simti stinjenita”.

2. Diagnostic

Spre deosebire de multe alte fobii, fobia sociala se remarca prin dificultatea descoperirii si incadrarii sale diagnostice. Odata identificata psihodiagonostic, verificarea existentei unei fobii sociale se realizeaza prin expunerea la stimulul fobogen, in imaginar sau intr-un mediu virtual controlat (simulator), ori daca este posibil direct in vivo – aceast fapt conducind la aparitia imediata a unei puternice anxietati specifice, asociata stimulului fobogen.

3.Cauze si mecanisme psihologice specifice

Conform teoriilor behavioriste – fobiile sunt conduite dezadaptative invatate; in schimb, psihanaliza freudiana sustine ca fobiile sunt forme de manifestare ale isteriei.

In mod obisnuit fobiile sociale sunt asimilate traumelor si conflictelor originate in copilarie; teama de a fi respins conduce spre evitarea situatiilor in care ar putea aparea pericolul de a fi judecat, criticat, batjocorit, evaluat negativ etc. In mod similar teama de singuratate conduce spre o viata aventuroasa si instabila, in care ceilalti sunt tratati drept un companion, o prezenta care tine de urit sau satisface anumite nevoi, persoana ce se teme de singuratate producind si intretinind in acest mod vicios singuratatea de care se teme.

Mecanismul cognitiv al fobiei sociale este unul de tip automat, inconstient. Stimulul fobogen, odata initiat, produce aparitia imediata a anxietatii resimtita ca distress fata de o situatie sociala perceputa ca amenintare, sunt declansate cognitii automate care prelucreaza negativ egoul social al individului, urmate de reactii de evitare sau fuga si de trairea intensa a fricii la nivel psiho-somatic. In situatia in care evitarea sau fuga sunt imposibile sau impiedicate, apar reactii de anxietate ridicata, supraincordare, culpabilitate, furie, resentimente, depresie, chiar si agresivitate. De obicei mediul sau oamenii reactioneaza la fobia subiectului, fapt care complica situatia si intretin fenomenul profetiei autoimplinite. De exemplu, teama de respingere are ca reactii automate evitarea contactului cu persoanele sau manifestarea unui disconfort evident, ceea ce conduce la o pierdere a interesului fata de persoana evaziva sau evitanta.

Sociofobia este traita subiectiv ca o frica nejustificata fata de persoane si situatii sociale concrete, pe care subiectul o explica si intretine prin conceptualizari ilogice si ideologice. Fiind anticipata catastrofal, frica are implicatii bulversante asupra vietii de relatie a fobicului; comportamentele de evitare a anumitor situatii sociale, produse instantaneu si automat, nu supun cimpului constiintei individuale lipsa de justificare a fricii, persoana nerealizind ca de fapt se teme de situatia respectiva; evitarea in sine a unei situatii sociale fobogene primeste argumentari mitizate, ce nu au legatura cu motivul sau real; astfel, din perspectiva persoanei cu fobii sociale, teama sa pare chiar hiper-justificata prin explicatii ce au rolul de a proteja stima de sine, fapt intilnit in special la indivizi educati in culturi unde curajul este intens valorizat, iar lipsa lui – blamata.

Conceptualizarile ilogice ale fobiei sociale sunt modele explicative mitizante ale acesteia (origineaza un mit), reprezentind modul nerealist prin care subiectul a invatat sa isi construiasca, pe baza unui numar limitat de experiente personale traumatizante, propria teama dar si propria explicatie; subiectul cu fobie sociala isi constientizeaza adesea frica de situatiile interpersonale, intretinind-o prin argumentari sofiste, creeate in jurul unor cognitii disfunctionale neconstientizate, automate. Acestea sunt adesea regasite ca atare in explicatii subiective ce iau forma unui monolog interior, de constientizare a propriei frici, pe parcursul producerii si trairii acesteia. Acest monolog interior este generat de subiect in situatia sociala specifica de care se teme si are valenta unei disocieri hipnotice (interior-exterior) cu dubla functie; una slab-anxiolitica, de explicatie care reduce distressul (ma simt asa…cind mi-e teama sa…pentru ca…) si una puternic-anxiogena, de pregatire a comportamentelor de aparare fata de consecintele nefaste dar improbabile expectate (focalizare interioara, reorientare spre trauma initiala), conducind in final subiectul spre actiuni dezadaptative ce intretin fobia sociala – fuga din situatie sau evitarea acesteia (focalizare exterioara, orientare spre comportamente evazive).

Conceptualizarile ideologice ale fobiei sociale sunt modele explicative ritualizante ale acesteia, explicatii ilogice extinse arbitrar asupra unei intregi clase de probleme (origineaza un ritual explicativ, ce devine in fapt reiterarea inteligibila si falsa unui mit terapeutic, preluarea unei conceptualizari mitizante pentru o situatie analoga, dar traita de altcineva intr-un alt context). O explicatie ideologica este preluata si articulata unei situatii fobogene specifice, de obicei pentru functia sa anxiolitica imediata; o explicatie pentru o stare de frica nejustificata, este de preferat lipsei oricarei explicatii – iata de ce, o inlantuire de bazaconii oferite de o persoana investita cu incredere sau autoritate, devine adesea cea mai credibila explicatie. (De exemplu, in cazul supravietuitorilor gulagului comunist, reactia de frica organica la vederea unui tortionar comunist care ii aduce cafeaua dupa ani si ani de temnita grea, poate capata ca explicatie inclusiv faptul ca intr-adevar fostul detinut chiar ar putea fi dusman de clasa – unii chiar asa au fost convinsi ar fi – si adoptarea acestei explicatii este mai credibila prin efectul sau anxiolitic imediat, chiar daca motivul real il reprezinta, printre altele, evocarea suferintei indurate, produsa de fiara care aproape l-a ucis in bataie).

Acestea nu tin cont nici de specificul si nici de realitatea psihologica individuala, mecanismele psihologice sau experientele personale specifice care genereaza fobia fiind in genere constructe cognitive de tip sofist, preluate cliseic din folclor (superstitii, misticism, ocultism) sau din alte vehicule culturale (ideologii, ritualuri, stiintisme). Conceptualizarile ideologice sunt credinte nerealiste cu functie explicativa si anxiolitica si sunt deseori asociate tendentios si secularizant credintei in Dumnezeu de catre institutiile ideologice ale oricarei structuri politice ce doreste sa manipuleze eficient.

4. Cele mai des intalnite fobii sociale

Fiind rezultatul unei bune capacitati de invatare exersata in timp, simptomele multor fobii sociale sunt identificate cel mai adesea impreuna, caz in care  psihologii clinicieni si psihoterapeutii se confrunta de fapt cu o pantofobie sociala, adesea denumita, din nevoia terapeutica de a nu focaliza pacientul pe problema – sociofobie, sau fobie sociala.

Pentru a parcurge discursiv cele mai cunoscute subtipuri ale sociofobiei, mentionam succint:

Erthyrofobia – teama de a vorbi si de a aparea in fata unui public

Ertyrofobia este originata in teama de a fi privit. Persoanele cu aceasta fobie reactioneaza defensiv-evaziv si anxios atunci cind sunt privite, iar daca acest lucru se intimpla atunci cind vorbesc, anxietatea resimtita este argumentata de acestia prin faptul ca anticipeaza o reactie critica sau o evaluare negativa din partea auditorilor. In fata unui asemenea disconfort psihologic si fiziologic se instaleaza puternice si persistente reactii de evitare a situatiilor in care fobicul este nevoit sa vorbeasca unui public.

Eritrofobia (sau ereutobofia) – teama de a rosi in public, teama de a trada emotii

Este o teama nejustificata de dezvaluire a emotiilor, de tradare sau lecturare a acestora prin inrosirea involuntara a fetei; in extenso, subiectul eritrofob se teme sa isi exteriorizeze sau sa tradeze la nivelul limbajului corporal emotii care l-ar putea supune judecatilor si prejudecatilor celorlalti. Tremurul mainilor in situatii cu o puternica incarcatura emotionala, inrosirea sau paloarea fetei, tresarirea muschilor de expresie, dilatarea pupilelor si forma buzelor, postura, toate aceste semne ce dau expresivitate comunicarii, ancoreaza situational stari emotionale pe care eritrofobul se teme sa le afiseze pentru a nu fi considerat anxios, prea emotionat sau “slab de inger”.

Teama de implicare in relatii profunde (gamofobia, frica de esec in cuplu sau frica de relatii inchise)

In 1977 Herbert Fensterheim si Jean Baer lansau ipoteza ca teama de implicare in relatii profunde este de fapt o extindere la nivel social a fricii de captivitate, o “generalizare a claustrofobiei la relatiile sociale”. Aceasta teama se manifesta specific prin frica de a fi inchis, claustrat, luat prizonier, prins, capturat, ”imbelciugat” sau inlantuit in relatiile sociale. Persoana cu o astfel de teama nu se implica in relatii intime decit pina la nivelul in care acestea incep sa ii afecteze “libertatea de miscare”, si, de obicei, relatiile de cuplu ale persoanelor cu o astfel de fobie dureaza putin. Aceste persoane se considera incapabile de relatii pe termen lung chiar daca in mod paradoxal ele reclama nevoia unei implicari mai profunde. Teama de implicare cunoaste un polimorfism spectaculos, prin fobii secundare pe care le origineaza; mentionam gamofobia – sau frica de casatorie, frica de esec in cuplu, frica lipsei de timp personal, teama de sarcina sau teama ca o relatie “inchisa” va disloca beneficiile unei relatii “deschise”.

Teama de demascare (teama de psiholog sau teama de a fi descoperit)

Anumite persoane se tem ca ceilalti isi vor da seama cine sunt ele de fapt; ca aspecte criticabile ale personalitatii lor vor iesi la iveala, descoperind astfel cum sunt cu adevarat, fara masti. Persoanele cu astfel de temeri isi construiesc fatete si identitati menite sa ascunda presupusele tendinte ale celorlalti de a-i descoperi si ulterior pedepsi sau respinge. Cei care se tem de demascare se tem de fapt ca nu vor fi acceptati pentru aspecte clare, care le sunt cunoscute, sau pentru particularitati slab constientizate, ce constituie de obicei miezul complexelor de inferioritate. Teama de a nu fi descoperit cunoaste compensari interesante, precum complexele de superioritate, masti construite minutios pentru a ascunde de fapt sentimentul unei inferioritati reprimate, senzatia invulnerabilitatii si mitul persoanei puternice – ce nu are nevoie sa solicite ajutor, teama de psiholog sau de discutiile mai profunde ce ar putea implica vreo autodezvaluire. Consecintele unei astfel de fobii sunt evitarea relatiilor cu ceilalti, adoptarea unor prietenii de suprafata ce conduc de obicei spre alienare si accetuarea acestui tip de fobie.

Teama de esec in comunicare

Este frica de a nu fi considerat dezagreabil ori gresit inteles. Cei care au aceasta fobie se tem sa nu displaca si in consecinta vor sa placa tot timpul. Cel mai mic semn de dezaprobare sau tensiune perceput in cadrul relationarii alimenteaza autoculpabilizarea si genereaza acute sentimente de vinovatie, pentru culpe ipotetice; ideile de vina se creeaza in jurul unor presupuse defecte personale ce devin, in opinia fobicului, cauza starii de tensiune sau a instabilitatii si iritabilitatii celorlalti. Una dintre obositoarele consecinte este aceea ca persoana cu aceasta fobie se straduieste din rasputeri sa fie amabila cu tot dinadinsul, pina la depersonalizare si absurd. Dorintele si tendintele sale naturale sunt reprimate, subiectul traind trauma unui obositor autocontrol ce este orientat artificial spre inhibarea reactiilor de exteriorizare a nemultumirii; autocenzura nemultumirii ingreuneaza invatarea asertivitatii, resursa importanta a comunicarii eficiente ce ar impiedica inevitabila diminuare a stimei de sine si exacerbare a stimei pentru altii. O alta consecinta negativa a acestei fobii o reprezinta complexele de inferioritate si tulburarile emotionale cu impact major asupra vietii echilibrate si a demnitatii personale; cei care se tem mereu sa nu fie gresit intelesi renunta repede la drepturile personale, demnitate sau onoare si considera ca a placea tuturor este o datorie. In cazul respingerii, acest lucru este pus in legatura cu vreun defect personal, aparind autodevalorizarea. La nivel cognitiv, eroarea de gindire cel mai des observata inca din timpul interviului clinic, ce reiese din clarificarea metamodelului lingvistic, este deformarea prin echivalenta complexa -cind un comportament exterior devine in mod arbitrar sensul unei stari interne.

Ensiofobia – teama de a gafa, teama de penibil

Teama de a nu parea ridicol sau de a nu fi ridiculizat a celor care se tem sa nu gafeze – se manifesta printr-un exagerat autocriticism, si hiperprudenta, comportamente cu rol restaurator fata de un ipotetic prejudiciu de imagine, pe care ceilalti il alimenteaza prin simpla lor prezenta. Persoana cu aceasta fobie se considera permanent subiectul unei critici; traind intens sentimentul ca orice actiune personala ar putea sfirsi lamentabil cel ce se teme de penibil evita sa se manifeste in public, isi inhiba reactiile si are tendinta de a-si aplatiza pina la monoton expresivitatea; pornirile sunt de asemenea reprimate din teama de a nu comite vreo gafa compromitatoare.

Teama de a fi respins

Persoanele cu acest tip de fobie sunt hipervigilente si hipersensibile la cele mai mici semne ale aprobarii si mai ales ale dezaprobarii interlocutorului, aceastea din urma capatind automat sensul respingerii. Teama de respingere impiedica relatiile adecvate, autentice si armonioase cu ceilalti, fobicul preferind sa evite pe cit posibil socializarea cu persoane noi precum si situatiile de evaluare (examene, concursuri, provocari). De obicei acest tip de fobie origineaza anxietatea de performanta, o situatie de confruntare in care succesul conditioneaza acceptarea si dragostea, iar esecul contine amenintarea respingerii.

Fobia de gradinita si scoala

Aceasta este o forma particulara de fobie sociala, experimentata in special de copiii de virsta prescolara si virsta scolara mica. Se manifesta ca teama de a frecventa gradinita sau scoala (frica fiind asociata adesea cu profesorii sau reprezentantii scolii), anxietate de performanta si atacuri de panica insotite de refuzul de a merge la scoala sau de a desfasura activitati in timpul lectiilor, accese de plins, dureri de cap, vomismente si greturi inainte sau dupa ore (Ursula Schiopu). Insuficienta pregatire emotionala a copilului, experietele personale traumatice (ridiculizare si alte forme de hartuire emotionala, bataie).

Homilofobia – teama de ceremonii religioase si predici

Este o fobie sociala manifestata ca frica nejustificata fata de ceremoniile religioase, teama de a asculta, de a tine predici sau de a fi prezent la astfel de ceremonii. Homilofobia isi are originile in teama de moarte, cu care este dealtfel intens conectata. Persoanele cu aceasta fobie prezinta simptomele specifice de disconfort ale agorafobicilor, pe care le traiesc insa intr-un grup format pentru o ceremonie religioasa, fata de care resimt teama si un puternic disconfort (panica, senzatii de gura uscata, greata, ameteala, aritmii cardiace, transpiratie, imposibilitatea temporara de a vorbi coerent, tremor, respiratie accelerata si superficiala). O serie de consecinte pe care homilofobia le are asupra fobicului, dincolo de disconfortul somatic, este generata de separarea de familie atunci cind aceasta traieste momente de grup importante (aniversari, nunti, botezuri, inmormintari sau alte ceremonii cu continut religios); izolarea, sentimentul inadecvarii la context, instrainarea, blamul si uneori etichetarea ca necredincios.

Haptofobia – teama de a fi atins (cunoscuta si sub denumirile: afefobie, afofobie, hapnofobie, haptefobie, haptofobie, tixofobie)

In ciuda raritatii cu care este intilnita clinic – prin comparatie cu restul fobiilor, haptofobia are nu mai putin de 6 sinonime, ce desemneaza in fapt acelasi tip de problema; este teama de a atinge pe cineva sau de a fi atins. Provenind din exagerarea nevoii de respectare a spatiului intim sau dintr-o trauma traita in copilarie (abuz sexual, sau alte abuzuri fizice si emotionale), aceasta frica este adesea experientiata ca teama de a fi atins de o persoana de sex opus, teama de a fi invadat in spatiul personal, sau chiar teama de a fi contaminat.

5.Terapia fobiilor sociale

Hipnoza clinica precum si tehnicile cognitiv comportamentale si de NLP au rezultatele cele mai eficiente in psihoterapia fobiilor sociale, si sunt practicate in cadrul acestui Cabinet de Psihologie din Constanta. Un psiholog clinician si un psihoterapeut iti stau in acest sens la dispozitie.

Psihoza (I)

Posted on by

Aparitia si structurarea conceptului

Etimologia greaca a cuvintului psihoza ne orienteaza spre sensul initial al acestui cuvint, caruia i se adauga in secolele XIX si XX trei straturi de semnificatie, acesta devenind din antichitate si pina in prezent un concept asimilat jargonului medico-psihologic si circumscriind o clasa de tulburari psihice grave.

In Grecia Antica, termenul “Psichosis” –“Ψύχωσις”, semnifica actul de a inzestra cu suflet- a insufleti, a da viata, a anima (apud Liddell & Scott, 1843).

Una dintre primele utilizari a termenului psihoza in jargonul psihiatriei, cu sensul de “nevroza a psihicului”, este intilnit in “ Handbuch der Medicinischen Klinik” (editia Berlin, 1834), apartinind Dr. Carl F. Canstatt (1807-1850). Psihoza este privita ca o manifestare psihica a unei afectiuni a creierului, fiind asadar o manifestare psihica a nevrozei, in epoca, nevroza desemnind orice boala a sistemului nervos.

“Die Psychose (psychische Neurose) kann allgemein oder partiell sein. Die Anomalie kann bloss die Gefühls, bloss die Willensseite, ja selbst nur eine ganz beschränkte Reihe von Vorstellungen, das Gedächtniss, betreffen, gerade wie in den Neurosen eine einzelne Primitivfaser, eine begränzte Stelle der Centralorgane durch die reizende oder lähmende Ursache afßcirt sein kann. Nichts beweist klarer die materielle Grundlage der psy-” (p. 219)

Termenul psihoza apare utilizat cu sensul de “tulburare a personalitatii” la Dr. Ernst Freiherrn von Feuchtersleben (1806-1849) in lucrarea sa “Lehrbuch der ärztlichen Seelenkunde” (Viena, 1845), in aceasta carte fiind subliniata explicit distingerea psihozei de nevroza, cu care are in comun doar existenta suportului neuronal. Dr. Feuchtersleben utilizeaza termenul psihoza ca sinonim pentru psihopatie, punind sub semnul acestui termen schimbarile produse de psihoza la nivelul intregii personalitati, nu doar la nivel neuronal; in acelasi timp subliniaza interactiunea dintre procesele neuronale, procesele organice si procesele psihice, conturind ideea ca psihopatologia este o ramura de granita, distincta, a psihiatriei si psihologiei deopotriva.

Se observa tendinta Dr. Feuchtersleben de a departaja simptomatic psihoza de nevroza, cu mult inainte de introducerea metodei fenomenologice in medicina de catre Karl Jaspers (o prerechizita a semiologiei moderne); psihoza este partial si o nevroza (o manifestare psihopatologica a suportului neuronal) dar nu se confunda cu aceasta, fiind mai mult decat atit, o tulburare ce afecteaza sever nu doar judecata ci intreaga personalitate cu variabilele sale comportamentale, si care ilustreaza mai fidel decit nevrozele conceptul popular de nebunie:

“Jede Psychose ist zugleich eine Neurose, weil ohne Vermittlung des Nervenlebens keine Verände rung des psychischen zur Erscheinung kommt; aber nicht jede Neurose ist auch Psychose, wovon die Krämpfe und Algieen sattsame Beispiele geben. Hiemit stimmt auch die populäre Ansicht. Man nennt einen Tollen nicht toll, weil sein Gehirn überreizt ist, sondern weil er verkehrt urtheilt und handelt.” (p. 265)

Un sens cu totul nou, extensiv si convergent se va adauga termenului de psihoza odata cu aparitia lucrarii “Pathologie und Therapie der Psychosen” a dr. Carl Friedrich Flemming (1799-1880). Ca reprezentant al Scolii Somatice (alaturi de Carl Jacobi si Christian Friedrich Nasse), acesta sustine etiologia organica extra-cerebrala a tulburarilor psihice, si utilizeaza termenul psihoza pentru a se referi deopotriva la tulburarile mintale cu origine cerebrala (nevroze), dar si la tulburarile psihicului cu origine organica extra-cerebrala, a caror etiologie autorul o asimileaza cu precadere imbolnavirii organelor situate la nivel toracal.

Conceptul de psihoza capata, prin studiile Dr. Flemming, valoarea unei clase clinice, desemnind deopotriva modificarile patologice observate la nivel neuronal-organic, dar si pe cele observate la nivel functional-psihologic; acest nou strat de semnificatie, dihotomia “organic-functional”  transforma psihoza intr-o grupa de tulburari cu simptome comune (intensiunea conceptului de psihoza), putindu-se vorbi asadar de psihoze si lasind loc dezbaterilor moderne legate de definirea si clasificarea acestora.

Ce este psihoza?

Psihoza este o boala psihica severa, ce afecteaza global si destructurant personalitatea, functiile acesteia precum si procesele senzoriale, procesele cognitive superioare, procesele afective si subsistemul reglator al individului. Senzatiile, perceptia, reprezentarile, atentia, gindirea, memoria, imaginatia, afectivitatea, limbajul, comportamentul si adaptarea sociala, constienta, sunt sever destructurate, pacientul avind dificultati de constientizare a propriilor tulburari.

Tabloul clinic general al acestui complex sindromologic este conturat de sub-entitati nozologice distincte, cu mecanisme etiopatogenice specifice, descrise de simptome a caror congruenta nomotetica este observabila clinic, remarcindu-se; o dezorganizare globala a S.P.U. si distrugerea unitatii psihice, o destructurare a personalitatii pina la depersonalizare, autizarea persoanei, prin pierderea contactului constient si adaptat cu realitatea si exteriorul, delir sistematizat sau nesistematizat, halucinatii. Psihoza tulbura intens psihismul persoanei precum si raporturile sale cu ea insasi si exteriorul, manifestindu-se prin diminuarea constientizarii propriei persoane, a celorlalti si a lumii externe; psihoticul se comporta straniu, alogic, inadecvat si bizar ca si cind ar fi strain de lume si de propria viata, relatiile in plan social fiind profund alterate.

Aceste sub-categorii nozologice ce descriu individual si specific sindromul psihozei necesita metode de interventie terapeutica dedicate atit tulburarilor psihotice in sine cit si modului particular in care aceastea se individualizeaza in probleme ale pacientului.

Simptomatologia ipsativa a entitatilor nozologice ce subintind sindromul psihozei, poate fi sistematizata in citeva planuri diagnostice, ceea ce confera diagnozei de stare o necesara valoare nomotetica, mai ales atunci cind sunt luate repere diagnostice cit mai generale, vizind planurile;

  1. Cognitiv– prin dezordine mintala
  2. Afectiv– prin destabilizare emotionala profunda
  3. Comportamental– prin bizareria comportamentului si incomprehensibilitatea limbajului,

insa diversitatea acesteia face ca psihoza sa fie greu de definit si clasificat, particularitate diagnostica ce ii determina pe autorii manualelor de psihodiagnostic – inclusiv DSM- sa prefere mai degraba clasificari ale psihozelor ca tulburari distincte, renuntind la termenul generic de psihoza, fapt remarcat odata cu publicarea DSM III.

Obediența sau conformismul- o consecință a neascultării.

Posted on by

Spre deosebire de conformare care descrie un tip de coportament adaptativ consecutiv asumării critice a unor idei și situații de viață, adaptare produsă în urma utilizării filtrelor valorice profund personale, conformismul reprezintă “înghițirea” fără discernămînt, supunerea oarbă și necondiționată față de o situație, idee, persoană. Ceea ce diferențiază conformarea de conformism este obediența, văzută ca proces invers al ascultării și generată de neascultare. Numesc neascultare acea indispoziție, inapetență de a înțelege ceea ce dorește să spună celălalt, și înlocuirea disponibilității pentru semenul nostru cu obiceiul de a-l intercepta, de a-i smulge posibile sensuri ascunse, deprinderea nesănătoasă de a ne pune aproapele la îndoială.

După ce a asasinat tot ce-i depășea înțelegerea, Comunismul a lăsat loc Conformismului și Consumismului, iar de pe urma lor mirabilă și fascinantă, induși în criză, oameni care își revendică utilitatea dar care nu mai sunt utilizați de societate, și care se surprind în permanenta lor nevoie de a-și reinventa dieta alimentară, viața, profesia, familia, resursele, travaliu de dezvoltare îngreunat pînă la discreditarea idealurilor personale și comunitare; înlocuirea socialismului ceaușist cu o democrație autohtonă, o umbră în fapt a oligarhiei comuniste-a produs în structura societății românești una dintre cele mai de dorit transformări sociale post-consumiste; tranziția de la societatea de consum la societatea dependenței. Acest lucru a devine posibil prin trecerea de la conformare la conformism, prin continua cultivare a obedienței ca atitudine obișnuită a individului față de evenimentele sociale importante. Un spectatorism ușor de dirijat. Una dintre cele mai vizibile și active direcții de sustragere de la acest tip de viciere morală și involuție socială, practicată încă și asumată ca principal mecanism de conservare a identității personale și naționale este credința în Dumnezeu care îi dirijează pe români-indiferent de confesiune, în direcția unui program nescris de conservare și păstrare a credinței, laolaltă cu tradițiile culturale. Din păcate însă, cel mai mare capital al acestei țări-oamenii săi, sunt acum alungați, batjocoriți, omorîți de proprii lideri.

Obișnuiți să fie conduși, adică să execute cu obediență ordine, adorînd păcălelile electocare ca supremă dovadă a incapacității și inapetenței endemice de susținere și asumare a vreunei decizii pe termen lung, adulții României sunt rătăciți acum printre ruinele unei țări destructurate, prin deșertul propriei lor vieți, scopul acestor practici fiind ușor de intuit.

Unitatea de limbă, credință și teritoriu este treptat înlocuită cu dezbinarea ca mod de interacțiune socială, prin dereglarea instinctelor de proprietate și a nevoilor de apartenență la vreo comunitate culturală, profesională, religioasă, prin descurajarea comunicării reale dintre generații-în fapt virtualizarea acesteia, prin pauperizarea resurselor economice, prin distrugerea educației și inaccesibilizarea serviciilor educaționale cu nivel înalt de specializare, prin menținerea unor discrepanțe mari între nivelurile de performanță locale și cele cerute de economiile moderne-fapt care duce la o deprofesionalizare mascată. Distrugerea accesului la serviciile medicale, discreditarea apartenenței la un spațiu identitar, demotivarea indusă progresiv și programatic în toate planurile esențiale ale vieții scade capacitatea de organizare și de decizie a comunităților și crește dependența de lideri și influența acestora. Înlăturarea acelor generații în stare să se dedice și să își asume o cauză, un ideal, a acelora care să se împrietenească într-o idee, este de domeniul evidenței. Țara mea seamănă cu un imens cortegiu funerar, ademenit cu pomeni si chindii de rămas bun. Românii își sapă cu veselie și inocentă inconștiență, cu obediență încurajată energic, groapa. Românii distrug ceea ce străbunicii mei au cîștigat cu sânge. România așa cum o știam se pregătește sa moară, eutanasiata lent cu ajutorul propriilor stăpîni, și asta se vede chiar și din cerbicia cu care cîțiva lupi travestiți îi revendică hoitul, încercînd să își rezerve, chiar dinaintea morții, bucățica.

Continuînd metaforele pentru a esențializa mesajul, poporul român a ajuns un pet purtat în zgardă, un animal de companie în ograda cedată cîtorva organizații înfrățite. Neputîndu-se stăpâni singur, avînd în permanență nevoie de un păstor, poporul acesta a acceptat să se lase castrat mai întîi, pentru ca apoi să facă tot ceea ce poate face un animal care își apără curtea. Se lasă legat cu lanțul, cere să fie lăsat să se plimbe prin propria curte. Se lasă dresat să latre în condiții bine stabilite, să facă sluj, să dea lăbuța, să se gudure, și să se joace cu jucăriile preferate. Dresorii lor sunt instituțiile de baza ale statului, instrumentele de dresaj ale noilor stăpîni. Cuștile cîinilor alfa sunt izolate, în așa fel încît orice comunicare reală să devină imposibilă. Deși își pot mirosi și presimți moartea programată, trăiesc într-o continuă negare a acesteia, stimulată de vreo conservă de bobițe aruncată în strachină de stapîn, la momentul în care spaima conștientizării propriei morți i-ar putea determina să se salveze.

Consecința unui experiment social nefericit, actualele generații de români și-au însușit obediența ca pe o formă de normalitate, și se laudă cu această stare de autolimitare comportamentală, de areactivitate civică, confundînd obediența cu ascultarea, supunerea și slugărnicia cu datoria morală. Cetățenii României s-au băgat la stăpîn. Le plac stăpînii și stăpînirile, pentru că asta le conferă o siguranță personală din ce in ce mai rîvnită și imaginea obținută de „cufundarea în gloria altuia”, nefiind ei înșiși în stare să se stăpînească. Secerați de nevoi bazale, încurajați să se lupte pentru satisfacerea lor ca și cînd niciodată nu le-ar merita îndeajuns, românii mei nu mai văd dincolo de ziua de mîine, dincolo de nevoile personale stringente, devenind astfel sigur victimele recăderilor istorice și regresiei psihologice.

Doar teama hrănită continuu de mai rău, întreține obediența unor oameni îndopați cu nenorociri, cărora li s-a indus ideea că sunt reprezentanții unui neam curajos și puternic, pînă au ajuns sa o creadă, nemaifiind nevoie să își și dovedeasca asta; credința unui neam-în Dumnezeu, în glia străbună, in independența națională- devenind credulitate, permite victimizarea inocentilor- ca ultima șansă de existență a unei autorități morale pierdute, înainte de adoptarea pozițiilor de forță. Victimizarea prin continua dezadaptare, înstrăinarea de sine și de vecini, promovarea și comercializarea conflictelor, educația voit antimorală îi stimulează pe români sa scape de ultimile inhibiții împreună cu resursele disponibile: încredearea în cuvînt și în propriile brațe, credința în Dumnezeu.

Ca exercițiu de nevrozare și distragere continuă a atenției, de deconcentrare și dezorientare, iminenta nenororcire plutește în aer evadată ca o miasmă din toate canalele mass media racordate la sistemul de canalizare al supraviețuirii economice. Obedienți călăilor, dorindu-le cu disperare ajutorul, admirîndu-i de groază și iubindu-i așa cum ajunge femeia violată să își iubească violatorul-ca o ultimă și defensivă încercare de îmbunare a acestuia, de provocare și deșteptare măcar a unei șterse urme de sensibilitate și umanism, românii sunt acum o pădure de capete plecate așteptîndu-și pomana, în care foștii proletcultiști și paznici de penitenciar intră cu buldozerele, defrișînd conștiința apartenenței lor la propria viață și la propriile rădăcini.

România se îndreaptă atât de sigur spre un haos fertil, încît ideea lipsei unui plan bine gîndit pentru asta nu este plauzibilă. Economia încorsetată și dirijată spre ținte care nu-i aparțin, defensiv și neproductiv, politicile aplicate dupa urechea unor fanfaroni cu diverse dureri de cap, administratiile organizate în sisteme infracționale, discreditarea oamenilor care stiu să facă ceva bun, debarasarea de inteligența a instituțiilor, toate acestea dovedesc o vădita intenție, o transpunere în practică a unor idei destructurante.

Scopul oricărei conspirații este efectul posibilității ei, introiectat, înghițit pe nemestecate și luat ca atare. Odată derutat sistemul, este profitabil să te joci cu mintea mulțimii. Cel mai eficient mod de a face o conspirație realizabilă este din interiorul unei alte conspirații avînd implicatii cît mai dramatice, pentru că ideea de conspirație are atașat stigmatul nebuniei- un mecanism de apărare cultivat, un gard invizibil peste care credulitatea cotidiană nu poate trece. Conspirația degajă derută, reticență, ezitare, nevoia verificării, pasiuni și energii îndreptate în direcțiile dorite de autori. Zvonul ca instrument de distragere a atenției este un camuflaj suprapus scenei pe care se joacă adevărata piesă și unde tu nu ești invitat să privești, ci să joci dirijat rolul de privitor.

Îți rămîne timp să admiri priveliștea, să te saturi cu coaja, crezînd că asta e tot spectacolul, tot miezul vieții tale de la care ești subtil deturnat. Pentru că în loc să îți acorzi timp propriei tale creșteri, devii creatorul devenirii altora, în direcția dorită de alții. Adică un sclav modern păcălit. Democrația și-a ucis sora mai mică, meritocrația, devenind din mod de guvernare a unei cetăți, un model de organizare și control al fermelor umane. Puterea celor mulți nu mai este demult a celor mulți, între care te identifici și tu, nici măcar ca posibilitate. Puterea (ca potențial decizional acumulat), este în mîinile unui actor din ce in ce mai abstract, pe care eventual îl poți doar bănui (între bănuială și ban există în limba română o relație strînsă). Puterea își pierde din concretețea și umanismul actorului ce o generează, devenind o parafrazare a filmelor cu fantome, misticizîndu-se pînă cînd devine de un supranatural hidos.

Circul Europei, jucat și la Bucuresti, îi invită pe politicieni să se joace de-a puterea. Tu, ca spectator, poți să faci asta numai dacă ai, nu dacă ești. Meritocrația devine sistemul de referință al celor care doresc să își trimită scrisori doar lor înșile, între două pauze de cafea culeasă bob cu bob din propria gradină. Toată schilodenia eludării ei generează acceptare prin facilizarea descivilizării și re-animalizării. E admirabil să fii vacă, dacă turma te aplaudă pentru a-și lua fînul. Devii chiar vedeta unui tîrg de vite mediatizat.

Doar că după aceasta urmează abatorul și un alt șir de trenuri care vin și pleacă, ca și cînd războiul nu ar fi încetat niciodata de-atunci, ca și cînd pacea ar fi fost doar o discretă deturnare a atenției, ca și cînd bunicul căruia îi mîngîiai curios capul spart cu pistolul de naziști- în timp ce te hrănea cu cu blîndețe, pîine și lapte dintr-o cană- nici nu ar fi fost atent la separarea lui atunci de acum.

Dacă am fi o nație de paralizați sufletește datorită concentrării asupra a ceea ce am fi fost învățați să considerăm valoros, paralizați în sensul surprizei de a nu valora ceva prin noi înșine odată separați de bogățiile convenționale, atunci am mai vedea poate acest tip de delăsare și demotivare întîlnit aici, odată separați de ceea ce ne-ar motiva existența, desi românii se consideră sufletiști; un anumit dram de bunăstare.

Dacă asta ar fi definitoriu pentru nația noastră, condiția de a fi pentru a avea, atunci nivelul de performanță atins acum de-abia dacă susține această idee. Nația se naște atunci cînd o comunitate de indivizi pun în comun o idee, sau mai multe. Ea nu poate exista apriori. Națiunea și naționalitatea sunt categorii care se nasc prin conștientizarea viețuirii într-o idee, prin susținerea ei activă. Care sunt ideile, proiectele în jurul cărora coagulează românii? Mâncare, salarii, nemulțumire, sex..?

Din punct de vedere antropologic, acest nou ev întunecat al republicii se consolidează dogmatic în jurul economiei și economisirii, pînă în pragul misticii malraux-iene. Prin inexistența ei supraterană, economia României devine un scop, nu un mijloc. Pentru că un alt scop conștientizat, prețuit și asumat la nivel social, cu greu își mai face loc.

Economia post criză este economia care își recîștigă puterea asupra ființei și culturii, condiționîndu-le definitiv. Atunci cînd te lovesti la genunchi, toata atenția iți este îndreptată în acel punct, nemaicontînd în afara juliturii nici un alt reper al conștiinței tale. Creeată în mod intenționat, aceasta criză nu face decît să dezumanizeze, să condiționeze, să arunce într-o nouă dimensiune consumismul. Doar că epoca consumismului a trecut, prin chiar efectele scontate în plan comportamental; nevoia artificial întreținută, de mai mult, mai nou, mai actual. Un anumit comportament, ridicat la rangul de ideal și ideologie, pune stăpînire pe mentalul colectiv. Ființa umană nu se mai dezvoltă în jurul Adevărului Secundum Fidem, ci este educată sistematic să prețuiască pînă la idolatrizare ceva ce Hristos a alungat din Templu cu bîta, acum 2000 de ani.

Acest demon se lasă acum foarte greu alungat, datorită orientării consumului spre o piață a dependenței.

Dependența este noul mentor al economiei. Astfel, sunt creeate probleme care să implice salvator dar contracost și rezolvări, etc. Bolnavi, dependenți, fricoși, aplatizați emoțional, deprimați, consumiști, obedienți- și în mici episoade, la semnal, revoltați. Continuu revoltati. Iată formula celui mai profitabil fel de a fi.
Dacă ar exista un moment în care cineva ar vrea să devina martir, acesta este. Dacă ar fi un moment ideal în care cineva ar vrea să facă lumină, acesta este momentul. Dacă ar fi vreun moment mai prielnic coborîrii culturii din turnul ei de fildeș, pentru a înlocui subcultura, acesta ar fi momentul.
Agricultura, ca prima formă de cultură, este prispa unde românii s-ar putea întoarce spre ceea ce le este specific; comportamentul orientat asupra cultivării ar atrage după sine o gîndire și obiceiuri sănătoase și mai bine ancorate în propria ființă ba chiar în plăpînda conștiință națională.

Desigur, aceasta rămîne doar o utopie într-o epocă a depersonalizării și neascultării.

Eduard Rosentzveig