Cercetările psihologice pun în evidenţă importanţa familiei, în special a relaţiei mamă – copil, în învăţarea limbajului şi consecinţele acestui proces asupra evoluţiei intelectual-afective a copilului asupra capacităţii sale de comunicare, asupra construirii imaginii de sine. Pe de altă parte studiile lingvistice arată că mediul social influenţează anumite aspecte ale vocabularului şi structurii limbajului. Este tot mai evident că reuşita scolară, puternic dependentă de performanţa lingvistică, nu poate fi pusă cu necesitate pe seama coeficientului de inteligenţă şi că trebuie corelată cu particularitatile mediului în care a fost învăţat limbajul (Bernstein, 1975). În acest context, numeroşi cercetători consideră că limbajul este nu numai un “vehicul” al informaţiei care circulă între părinţi şi copii ci şi un purtător al valorilor şi atitudinilor (Mead, 1934), un instrument de construire a structurilor de profunzime ale personalităţii (schemelor de interpretare şi de actiune) – a competentei interactionale, a habitusurilor, care determină raportul general al individului cu lumea.

Bernstein considera că legatura dintre tipul de structură socială, forma de vorbire şi experienţa subiectivă este exprimată în conceptul cod sociolingvistic cu cele două variante principale de coduri: coduri restrînse şi coduri elaborate.

La nivel psihologic aceste coduri se deosebesc prin gradul în care exprimă şi permit manifestarea diferenţelor individuale şi în consecinţă, prin timpul de autoreglare al conduitei pe care îl implică.

Codul elaborat facilitează exprimarea intenţiilor personale într-o formă verbală explicită şi conduce la diferenţieri intelectuale şi afective între indivizi; el exprimă şi determină o tendinţă către autonomie şi control al sinelui.

Codul restrîns inhibă exprimarea intenţiilor şi particularităţilor individuale, cultivînd mai degrabă similitudinile intelectuale şi afective. Reglarea conduitei este realizată prin mecanisme care ţin de identificarea statutară a individului. Codurile restrînse pot fi considerate coduri de status sau poziţionale deoarece rolurile decurg dintr-un sistem relaţional în care statusurile sunt definite şi respectate riguros. Codurile elaborate sunt coduri orientate spre persoane, fiind corelate unor roluri a căror exercitare depinde de atribute personale.

Elaborînd distincţia între codul restrîns şi codul elaborat, Bernstein distinge între familii poziţionale şi familii orientate către persoană.

Familiile poziţionale privilegiează un sistem slab sau închis de comunicare între părinţi şi copii; comunicarea este deschisă numai către cei care aparţin aceleiaşi clase statutare. În aceste condiţii raporturile de învăţare dintre adulţi şi copii sunt unidirecţionale, reciprocitatea nefiind posibilă decât în grupurile de egali (grupuri de aceeaşi vîrstă sau sex).

În familiile orientate spre persoane comunicarea este deschisă nu numai între membrii aceluiaşi grup ci şi între părinţi şi copii. Aici este posibil ca părinţii să fie socializaţi de copii aşa cum aceştia din urmă sunt socializati de cei dintîi.

Bernstein (1978) subliniază faptul că atunci cînd copilul învaţă să vorbească, el învaţă de fapt cerinţele structurii sociale. Experienţa copilului este transformată chiar de învăţarea generată de propriile sale acte de vorbire, aparent voluntare. Structura socială devine substratul experienţei sale, în mod esenţial prin consecinţele procesului lingvistic. Din acest punct de vedere, de cîte ori copilul vorbeşte sau ascultă, structura socială din care face parte este întărită în el iar identitatea lui socială este modelată. Structura socială devine realitatea psihologică a copilului în curs de dezvoltare prin însăşi modelarea actelor sale de vorbire.

Prin învăţarea codurilor restrînse, copilul dobîndeste, în familiile poziţionale, un puternic sentiment al identităţii sale sociale în detrimentul autonomiei şi al capacităţii de autocontrol. El va tinde să reproducă în experienţă principiul statuar al delimitărilor simbolice care guvernează structura socială pe care a interiorizat-o odată cu învăţarea limbajului. Prin comparatie, un copil socializat intr-o familie orientată către persoane dobîndeşte autonomie şi capacitate de control al sinelui, dar sentimentul identităţii sociale poate fi mai slab. El este capabil să reinterpreteze experienţa socializării personale, şi pornind de aici, principiile organizării sociale care au stat la baza acesteia pot fi schimbate.

Familiile aparţinînd categoriilor favorizate permit copilului un contact timpuriu cu formele culturii scrise prin intermediul competenţelor culturale ale mamelor. Aceşti copii au un nivel relativ ridicat al studiilor şi un capital cultural obiectivat în literatură, cultivînd jocuri educative care utilizeaza limbajul scris.

Ca şi limbajul verbal, scrierea este un mijloc de comunicare printre altele. Ea exprimă un raport simbolic al subiectului cu lumea, un mod particular de cunoaştere care permite gîndirii să se îndepărteze de caracterul imediat şi concret al actului şi să devină reflexivă, dar şi o formă particulară a puterii, bazată pe acest tip de cunoaştere.