Cercetări recente din domeniul psihologiei copilului şi ale psihopedagogiei speciale atenţionează că privarea copiilor de dragostea maternă, însoţită de privarea emoţională ce urmează în casele de copii, afectează în mod dramatic sănătatea socială, psihică şi fizică a acestora.
Odată cu “momentul ruperii” de părinţi sau de asistenţii maternali, majoritatea copiilor abandonaţi şi instituţionalizaţi sunt lipsiţi de atenţia personală şi de stimularea emoţională atât de necesare unei dezvoltării psihice normale, consecinţele în planul dezvoltării fiind dereglările complexe ale personalităţii, ale consţiintei de sine şi ale dezvoltării intelectuale. Acest complex traumatizant al “ruperii de mamă” se păstrează la copil pentru toata viaţa.
Ruperea timpurie a copilului de mamă afectează capacitatea acestuia de a se relaţiona. S-a observat că nou-născuţii izolaţi de la naştere până la 6 luni devin mai puţin comunicativi decât covârstnicii crescuţi în familie. Izolarea copilului de mamă la vârsta de 1–3 ani afectează grav inteligenţa şi funcţiile personalităţii.
Studii comparative despre particularităţile adaptării efectuate asupra copiilor de vîrstă şcolară mică internaţi în centrele de plasament şi copii de aceeaşi vârstă ce frecventează şcoala primară indică un demers nefavorabil al adaptării abandonaţilor din casele de copii, fenomen caracteristic pentru 55% dintre abandonaţi, şi de pentru 3,4%.pentru copii ce frecventează clasele primare. Decurgerea nefavorabilă a adaptării se manifestă prin schimbari pronunţate în sfera psiho-emotională, a reglării vegetative, în formarea dereglărilor neuro – psihice pronunţate, creşterea în intensitate şi frecvenţă a emoţiilor negative precum şi suprasolicitarea mecanismelor de reglare.
Analiza anamnezei copiilor educaţi în centrele de plasament evidenţiază faptul că, în majoritatea cazurilor, aceştia provin din familii dezorganizate, cu părinţi alcoolici, persoane care duc un mod parazitar şi amoral de viaţă, copiii fiind expuşi încă de la naştere unui mediu insecurizant, frustrant şi traumatizant, favorabil unei dezvoltări incomplete în plan bio-psiho-socio-cultural, aceşti copii urmând să resimtă în viitor că pe un stigmat diferitele efecte negative ale provenienţei lor sociale şi biologice.

Cauze de ordin social

Cauzele de ordin social decurg din statutul social al copilului orfan sau abandonat, internat în casa de copii sau în şcoala–internat, şi din handicapul social consecutiv acestui statut, din slabele sale capacităţi de relaţionare-comunicare şi adaptare, abandonatul fiind practic “copilul tuturor şi al nimănui”, din carenţele de dezvoltare şi din atitudinea general-ostilă a acestuia, rezultantă a influenţei negative a familiei de provenienţă. Odată internat în casa de copii, acesta beneficiază de ajutor şi de protecţie socială din partea profesorilor, pedagogilor, educatorilor, personalului angajat. Problemele sale însă rămân prezente, persistă, se pot amplifica, suportă valenţe noi care se manifestă sub forma unor probleme noi. Eforturile depuse de echipele de psihologi, pedagogi, educatori, profesori în direcţia unei educaţii de integrare a copilului abandonat în comunitatea din care până nu demult făcea parte, prin acceptarea acestuia în instituţiile de masă şi prin egalizarea şanselor–trebuie să ţină cont, ca un prim pas, de problemele nerezolvate ale fiecărui individ în parte, integrarea nefiind posibilă decât în direcţia individ-societate.

Cauze de ordin medical

Cauzele de ordin medical sunt evidenţiate de tendinţa devierii spre patologic a stării de sănătate a copilului abandonat. Cea mai frecventă cauză a patologiei infantile remarcată la copiii abandonaţi sunt leziunile scoarţei cerebrale, rezultat al intoxicării fătului cu alcool sau cu droguri în perioada intrauterină, traumele suportate la naştere, neuro–infecţiile apărute pe parcursul vârstei copilăriei fragede. La majoritatea copiilor sunt remarcate indicii ale nevrozelor, iar la o parte a acestora– a nevrozelor pronunţate, generate de mediul nefavorabil şi traumatizant din fosta familie precum şi de abandon.

Cauze de ordin psihologic

Cauzele psihologice ale handicapului social se confundă cu problemele psihologice ale abandonatului. Acestea sunt determinate de cele mai multe ori de lipsa afecţiunii părinteşti, de deprivarea timpurie de formele de comunicare informală cu adulţii, acest ultim factor lasând o pronunţată amprentă negativă în perioada de formare a personalităţii. Ca o consecinţă a acestei deprivări a copilului abandonat de mecanismele sale de identificare este dezvoltarea acestuia sub normele stadiului de dezvoltare, fapt responsabil de numeroasele tulburări emoţionale (detaşare emoţională, depresie, agresivitate), şi în acelaşi timp de nivelul ridicat al vulnerabilităţii sale, rezultat al inadaptării sociale. Deasemenea, trecerea de la un mediu familial cald şi favorabil la mediul oferit de centrul de plasament, declanşează frustrări, acest copil fiind mai des predispus tulburărilor afective şi nevrozelor.

Cauze de ordin pedagogic

Cauzele pedagogice generatoare de handicap social sunt de cele mai multe ori legate de neglijarea social-pedagogică a copiilor orfani sau de “abandonul şcolar-mascat”, generat de dezinteresul pentru şcoală al copilului abandonat. S-a observat că tinerii care ajung în casele de copii sunt caracterizaţi printr-un comportament deviant chiar dinaintea internării lor în instituţie sau din primele luni ale internării, acest fenomen observându-se la 70% dintre copiii şi adolescenţii instituţionalizaţi.
Astfel, dereglarea adaptării social-pedagogice duce la dizarmonizarea relaţiilor personalităţii cu mediul social. Acest fenomen se manifestă prin nivelul scăzut de socializare al copiilor instituţionalizaţi, inadaptare, dezadaptare şi uneori prin comportamente deviante.
Asigurarea dezvoltării psihice armonioase a copiilor abandonaţi în instituţiile de stat tip centre de plasament, este forte puţin posibilă în prezent, din următoarele considerente:

a) copiii ajung în centrele de plasament cu anumite dereglări de dezvoltare, la vârste ce depăşesc cu mult perioada optimă de dezvoltare intelectuală şi de formare a personalităţii, pe primul plan trecând astfel problemele de corecţie-compensare a comportamentului şi mai puţin acţiunile de compensare-recuperare în planul dezvoltării;
b) nu există încă modalităţi şi tehnici standardizate de educare-reeducare a copiilor abandonaţi;
c) numărul necesar de specialişti anterior instruiţi pentru lucrul cu copiii abandonaţi şi instituţionalizaţi este foarte mic;
d) costurile mari necesare dezinstituţionalizării, educării, asistenţei sociale şi psihologice, integrării în viaţa comunităţii a tinerilor abandonaţi, luând în considerare şi amploarea fenomenului de abandonare a copiilor înregistrat în România pînă în 2011.