Category Archives: Familia

Fobiile sociale

Posted on by

1. Ce este fobia sociala?

Inscriindu-se in conceptul mai larg de fobie – definit ca “teama obsesiva si nejustificata ce nu poate fi controlata sau anulata, chiar daca persoana in cauza stie ca este o teama nefondata si nerationala” (Dictionar de Psihologie, coordonator Ursula Schiopu-Ed. Babel, Bucuresti, 1997, p.297), sociofobia este o tulburare de tip anxios, manifestata ca teama nejustificata de a anticipa si initia, de a parcurge si intretine situatii si raporturi interpersonale concrete, intr-un cadru social definit.

In DSM IV fobia sociala este enuntata ca “teama puternica si persistenta de situatii sociale care presupun realizarea unor performante si in care persoana se poate simti stinjenita”.

2. Diagnostic

Spre deosebire de multe alte fobii, fobia sociala se remarca prin dificultatea descoperirii si incadrarii sale diagnostice. Odata identificata psihodiagonostic, verificarea existentei unei fobii sociale se realizeaza prin expunerea la stimulul fobogen, in imaginar sau intr-un mediu virtual controlat (simulator), ori daca este posibil direct in vivo – aceast fapt conducind la aparitia imediata a unei puternice anxietati specifice, asociata stimulului fobogen.

3.Cauze si mecanisme psihologice specifice

Conform teoriilor behavioriste – fobiile sunt conduite dezadaptative invatate; in schimb, psihanaliza freudiana sustine ca fobiile sunt forme de manifestare ale isteriei.

In mod obisnuit fobiile sociale sunt asimilate traumelor si conflictelor originate in copilarie; teama de a fi respins conduce spre evitarea situatiilor in care ar putea aparea pericolul de a fi judecat, criticat, batjocorit, evaluat negativ etc. In mod similar teama de singuratate conduce spre o viata aventuroasa si instabila, in care ceilalti sunt tratati drept un companion, o prezenta care tine de urit sau satisface anumite nevoi, persoana ce se teme de singuratate producind si intretinind in acest mod vicios singuratatea de care se teme.

Mecanismul cognitiv al fobiei sociale este unul de tip automat, inconstient. Stimulul fobogen, odata initiat, produce aparitia imediata a anxietatii resimtita ca distress fata de o situatie sociala perceputa ca amenintare, sunt declansate cognitii automate care prelucreaza negativ egoul social al individului, urmate de reactii de evitare sau fuga si de trairea intensa a fricii la nivel psiho-somatic. In situatia in care evitarea sau fuga sunt imposibile sau impiedicate, apar reactii de anxietate ridicata, supraincordare, culpabilitate, furie, resentimente, depresie, chiar si agresivitate. De obicei mediul sau oamenii reactioneaza la fobia subiectului, fapt care complica situatia si intretin fenomenul profetiei autoimplinite. De exemplu, teama de respingere are ca reactii automate evitarea contactului cu persoanele sau manifestarea unui disconfort evident, ceea ce conduce la o pierdere a interesului fata de persoana evaziva sau evitanta.

Sociofobia este traita subiectiv ca o frica nejustificata fata de persoane si situatii sociale concrete, pe care subiectul o explica si intretine prin conceptualizari ilogice si ideologice. Fiind anticipata catastrofal, frica are implicatii bulversante asupra vietii de relatie a fobicului; comportamentele de evitare a anumitor situatii sociale, produse instantaneu si automat, nu supun cimpului constiintei individuale lipsa de justificare a fricii, persoana nerealizind ca de fapt se teme de situatia respectiva; evitarea in sine a unei situatii sociale fobogene primeste argumentari mitizate, ce nu au legatura cu motivul sau real; astfel, din perspectiva persoanei cu fobii sociale, teama sa pare chiar hiper-justificata prin explicatii ce au rolul de a proteja stima de sine, fapt intilnit in special la indivizi educati in culturi unde curajul este intens valorizat, iar lipsa lui – blamata.

Conceptualizarile ilogice ale fobiei sociale sunt modele explicative mitizante ale acesteia (origineaza un mit), reprezentind modul nerealist prin care subiectul a invatat sa isi construiasca, pe baza unui numar limitat de experiente personale traumatizante, propria teama dar si propria explicatie; subiectul cu fobie sociala isi constientizeaza adesea frica de situatiile interpersonale, intretinind-o prin argumentari sofiste, creeate in jurul unor cognitii disfunctionale neconstientizate, automate. Acestea sunt adesea regasite ca atare in explicatii subiective ce iau forma unui monolog interior, de constientizare a propriei frici, pe parcursul producerii si trairii acesteia. Acest monolog interior este generat de subiect in situatia sociala specifica de care se teme si are valenta unei disocieri hipnotice (interior-exterior) cu dubla functie; una slab-anxiolitica, de explicatie care reduce distressul (ma simt asa…cind mi-e teama sa…pentru ca…) si una puternic-anxiogena, de pregatire a comportamentelor de aparare fata de consecintele nefaste dar improbabile expectate (focalizare interioara, reorientare spre trauma initiala), conducind in final subiectul spre actiuni dezadaptative ce intretin fobia sociala – fuga din situatie sau evitarea acesteia (focalizare exterioara, orientare spre comportamente evazive).

Conceptualizarile ideologice ale fobiei sociale sunt modele explicative ritualizante ale acesteia, explicatii ilogice extinse arbitrar asupra unei intregi clase de probleme (origineaza un ritual explicativ, ce devine in fapt reiterarea inteligibila si falsa unui mit terapeutic, preluarea unei conceptualizari mitizante pentru o situatie analoga, dar traita de altcineva intr-un alt context). O explicatie ideologica este preluata si articulata unei situatii fobogene specifice, de obicei pentru functia sa anxiolitica imediata; o explicatie pentru o stare de frica nejustificata, este de preferat lipsei oricarei explicatii – iata de ce, o inlantuire de bazaconii oferite de o persoana investita cu incredere sau autoritate, devine adesea cea mai credibila explicatie. (De exemplu, in cazul supravietuitorilor gulagului comunist, reactia de frica organica la vederea unui tortionar comunist care ii aduce cafeaua dupa ani si ani de temnita grea, poate capata ca explicatie inclusiv faptul ca intr-adevar fostul detinut chiar ar putea fi dusman de clasa – unii chiar asa au fost convinsi ar fi – si adoptarea acestei explicatii este mai credibila prin efectul sau anxiolitic imediat, chiar daca motivul real il reprezinta, printre altele, evocarea suferintei indurate, produsa de fiara care aproape l-a ucis in bataie).

Acestea nu tin cont nici de specificul si nici de realitatea psihologica individuala, mecanismele psihologice sau experientele personale specifice care genereaza fobia fiind in genere constructe cognitive de tip sofist, preluate cliseic din folclor (superstitii, misticism, ocultism) sau din alte vehicule culturale (ideologii, ritualuri, stiintisme). Conceptualizarile ideologice sunt credinte nerealiste cu functie explicativa si anxiolitica si sunt deseori asociate tendentios si secularizant credintei in Dumnezeu de catre institutiile ideologice ale oricarei structuri politice ce doreste sa manipuleze eficient.

4. Cele mai des intalnite fobii sociale

Fiind rezultatul unei bune capacitati de invatare exersata in timp, simptomele multor fobii sociale sunt identificate cel mai adesea impreuna, caz in care  psihologii clinicieni si psihoterapeutii se confrunta de fapt cu o pantofobie sociala, adesea denumita, din nevoia terapeutica de a nu focaliza pacientul pe problema – sociofobie, sau fobie sociala.

Pentru a parcurge discursiv cele mai cunoscute subtipuri ale sociofobiei, mentionam succint:

Erthyrofobia – teama de a vorbi si de a aparea in fata unui public

Ertyrofobia este originata in teama de a fi privit. Persoanele cu aceasta fobie reactioneaza defensiv-evaziv si anxios atunci cind sunt privite, iar daca acest lucru se intimpla atunci cind vorbesc, anxietatea resimtita este argumentata de acestia prin faptul ca anticipeaza o reactie critica sau o evaluare negativa din partea auditorilor. In fata unui asemenea disconfort psihologic si fiziologic se instaleaza puternice si persistente reactii de evitare a situatiilor in care fobicul este nevoit sa vorbeasca unui public.

Eritrofobia (sau ereutobofia) – teama de a rosi in public, teama de a trada emotii

Este o teama nejustificata de dezvaluire a emotiilor, de tradare sau lecturare a acestora prin inrosirea involuntara a fetei; in extenso, subiectul eritrofob se teme sa isi exteriorizeze sau sa tradeze la nivelul limbajului corporal emotii care l-ar putea supune judecatilor si prejudecatilor celorlalti. Tremurul mainilor in situatii cu o puternica incarcatura emotionala, inrosirea sau paloarea fetei, tresarirea muschilor de expresie, dilatarea pupilelor si forma buzelor, postura, toate aceste semne ce dau expresivitate comunicarii, ancoreaza situational stari emotionale pe care eritrofobul se teme sa le afiseze pentru a nu fi considerat anxios, prea emotionat sau “slab de inger”.

Teama de implicare in relatii profunde (gamofobia, frica de esec in cuplu sau frica de relatii inchise)

In 1977 Herbert Fensterheim si Jean Baer lansau ipoteza ca teama de implicare in relatii profunde este de fapt o extindere la nivel social a fricii de captivitate, o “generalizare a claustrofobiei la relatiile sociale”. Aceasta teama se manifesta specific prin frica de a fi inchis, claustrat, luat prizonier, prins, capturat, ”imbelciugat” sau inlantuit in relatiile sociale. Persoana cu o astfel de teama nu se implica in relatii intime decit pina la nivelul in care acestea incep sa ii afecteze “libertatea de miscare”, si, de obicei, relatiile de cuplu ale persoanelor cu o astfel de fobie dureaza putin. Aceste persoane se considera incapabile de relatii pe termen lung chiar daca in mod paradoxal ele reclama nevoia unei implicari mai profunde. Teama de implicare cunoaste un polimorfism spectaculos, prin fobii secundare pe care le origineaza; mentionam gamofobia – sau frica de casatorie, frica de esec in cuplu, frica lipsei de timp personal, teama de sarcina sau teama ca o relatie “inchisa” va disloca beneficiile unei relatii “deschise”.

Teama de demascare (teama de psiholog sau teama de a fi descoperit)

Anumite persoane se tem ca ceilalti isi vor da seama cine sunt ele de fapt; ca aspecte criticabile ale personalitatii lor vor iesi la iveala, descoperind astfel cum sunt cu adevarat, fara masti. Persoanele cu astfel de temeri isi construiesc fatete si identitati menite sa ascunda presupusele tendinte ale celorlalti de a-i descoperi si ulterior pedepsi sau respinge. Cei care se tem de demascare se tem de fapt ca nu vor fi acceptati pentru aspecte clare, care le sunt cunoscute, sau pentru particularitati slab constientizate, ce constituie de obicei miezul complexelor de inferioritate. Teama de a nu fi descoperit cunoaste compensari interesante, precum complexele de superioritate, masti construite minutios pentru a ascunde de fapt sentimentul unei inferioritati reprimate, senzatia invulnerabilitatii si mitul persoanei puternice – ce nu are nevoie sa solicite ajutor, teama de psiholog sau de discutiile mai profunde ce ar putea implica vreo autodezvaluire. Consecintele unei astfel de fobii sunt evitarea relatiilor cu ceilalti, adoptarea unor prietenii de suprafata ce conduc de obicei spre alienare si accetuarea acestui tip de fobie.

Teama de esec in comunicare

Este frica de a nu fi considerat dezagreabil ori gresit inteles. Cei care au aceasta fobie se tem sa nu displaca si in consecinta vor sa placa tot timpul. Cel mai mic semn de dezaprobare sau tensiune perceput in cadrul relationarii alimenteaza autoculpabilizarea si genereaza acute sentimente de vinovatie, pentru culpe ipotetice; ideile de vina se creeaza in jurul unor presupuse defecte personale ce devin, in opinia fobicului, cauza starii de tensiune sau a instabilitatii si iritabilitatii celorlalti. Una dintre obositoarele consecinte este aceea ca persoana cu aceasta fobie se straduieste din rasputeri sa fie amabila cu tot dinadinsul, pina la depersonalizare si absurd. Dorintele si tendintele sale naturale sunt reprimate, subiectul traind trauma unui obositor autocontrol ce este orientat artificial spre inhibarea reactiilor de exteriorizare a nemultumirii; autocenzura nemultumirii ingreuneaza invatarea asertivitatii, resursa importanta a comunicarii eficiente ce ar impiedica inevitabila diminuare a stimei de sine si exacerbare a stimei pentru altii. O alta consecinta negativa a acestei fobii o reprezinta complexele de inferioritate si tulburarile emotionale cu impact major asupra vietii echilibrate si a demnitatii personale; cei care se tem mereu sa nu fie gresit intelesi renunta repede la drepturile personale, demnitate sau onoare si considera ca a placea tuturor este o datorie. In cazul respingerii, acest lucru este pus in legatura cu vreun defect personal, aparind autodevalorizarea. La nivel cognitiv, eroarea de gindire cel mai des observata inca din timpul interviului clinic, ce reiese din clarificarea metamodelului lingvistic, este deformarea prin echivalenta complexa -cind un comportament exterior devine in mod arbitrar sensul unei stari interne.

Ensiofobia – teama de a gafa, teama de penibil

Teama de a nu parea ridicol sau de a nu fi ridiculizat a celor care se tem sa nu gafeze – se manifesta printr-un exagerat autocriticism, si hiperprudenta, comportamente cu rol restaurator fata de un ipotetic prejudiciu de imagine, pe care ceilalti il alimenteaza prin simpla lor prezenta. Persoana cu aceasta fobie se considera permanent subiectul unei critici; traind intens sentimentul ca orice actiune personala ar putea sfirsi lamentabil cel ce se teme de penibil evita sa se manifeste in public, isi inhiba reactiile si are tendinta de a-si aplatiza pina la monoton expresivitatea; pornirile sunt de asemenea reprimate din teama de a nu comite vreo gafa compromitatoare.

Teama de a fi respins

Persoanele cu acest tip de fobie sunt hipervigilente si hipersensibile la cele mai mici semne ale aprobarii si mai ales ale dezaprobarii interlocutorului, aceastea din urma capatind automat sensul respingerii. Teama de respingere impiedica relatiile adecvate, autentice si armonioase cu ceilalti, fobicul preferind sa evite pe cit posibil socializarea cu persoane noi precum si situatiile de evaluare (examene, concursuri, provocari). De obicei acest tip de fobie origineaza anxietatea de performanta, o situatie de confruntare in care succesul conditioneaza acceptarea si dragostea, iar esecul contine amenintarea respingerii.

Fobia de gradinita si scoala

Aceasta este o forma particulara de fobie sociala, experimentata in special de copiii de virsta prescolara si virsta scolara mica. Se manifesta ca teama de a frecventa gradinita sau scoala (frica fiind asociata adesea cu profesorii sau reprezentantii scolii), anxietate de performanta si atacuri de panica insotite de refuzul de a merge la scoala sau de a desfasura activitati in timpul lectiilor, accese de plins, dureri de cap, vomismente si greturi inainte sau dupa ore (Ursula Schiopu). Insuficienta pregatire emotionala a copilului, experietele personale traumatice (ridiculizare si alte forme de hartuire emotionala, bataie).

Homilofobia – teama de ceremonii religioase si predici

Este o fobie sociala manifestata ca frica nejustificata fata de ceremoniile religioase, teama de a asculta, de a tine predici sau de a fi prezent la astfel de ceremonii. Homilofobia isi are originile in teama de moarte, cu care este dealtfel intens conectata. Persoanele cu aceasta fobie prezinta simptomele specifice de disconfort ale agorafobicilor, pe care le traiesc insa intr-un grup format pentru o ceremonie religioasa, fata de care resimt teama si un puternic disconfort (panica, senzatii de gura uscata, greata, ameteala, aritmii cardiace, transpiratie, imposibilitatea temporara de a vorbi coerent, tremor, respiratie accelerata si superficiala). O serie de consecinte pe care homilofobia le are asupra fobicului, dincolo de disconfortul somatic, este generata de separarea de familie atunci cind aceasta traieste momente de grup importante (aniversari, nunti, botezuri, inmormintari sau alte ceremonii cu continut religios); izolarea, sentimentul inadecvarii la context, instrainarea, blamul si uneori etichetarea ca necredincios.

Haptofobia – teama de a fi atins (cunoscuta si sub denumirile: afefobie, afofobie, hapnofobie, haptefobie, haptofobie, tixofobie)

In ciuda raritatii cu care este intilnita clinic – prin comparatie cu restul fobiilor, haptofobia are nu mai putin de 6 sinonime, ce desemneaza in fapt acelasi tip de problema; este teama de a atinge pe cineva sau de a fi atins. Provenind din exagerarea nevoii de respectare a spatiului intim sau dintr-o trauma traita in copilarie (abuz sexual, sau alte abuzuri fizice si emotionale), aceasta frica este adesea experientiata ca teama de a fi atins de o persoana de sex opus, teama de a fi invadat in spatiul personal, sau chiar teama de a fi contaminat.

5.Terapia fobiilor sociale

Hipnoza clinica precum si tehnicile cognitiv comportamentale si de NLP au rezultatele cele mai eficiente in psihoterapia fobiilor sociale, si sunt practicate in cadrul acestui Cabinet de Psihologie din Constanta. Un psiholog clinician si un psihoterapeut iti stau in acest sens la dispozitie.

Mami, eu am fost vreodata copil?

Posted on by

Fara sa aiba vreo legatura aparenta, utilizarea calculatorului si educatia asistata de calculator la virste scolare mici pot creea impresia supradotarii – prin orientarea perceptiei si credintelor parintilor spre ipoteza ca daca proprii copii sunt priceputi in utilizarea calculatorului, atunci ei sunt in mod necesar supradotati.

Inlocuirea activitatilor naturale ale tinerilor cu unele simulate pot accelera, prin antrenament sistematizat, dezvoltarea de etapa catre zona proximei lor dezvoltari, dar frineaza dezvoltarea psihica armonioasa, periclitind adaptarea eficienta la realitate, interrelationarea, sanatatea si echilibrul psihic, atunci cind timpul dedicat calculatorului excede invatarea in mediul natural, sau nu tine cont de aceasta.

Citi dintre parinti nu doresc sa stie ca au un copil supradotat sau sa ii ofere ocazia de a-si dezvlota talentele? Dragostea parintilor pentru copiii lor admite orice sacrificiu. In multe centre prescolare si gimnazii destinate excelentei si educatiei pentru copiii supradotati se practica in realitate, cu acceptul si in numele dragostei parentale, o benefica “terapie a normalitatii”. Copiii considerati geniali sau supradotati de catre parintii lor sunt inscrisi cu costuri considerabile la aceste “pepiniere de genii”, in ideea devansarii virstei reale, a dezvoltarii unor talente potentiale sau manifeste, pentru exersarea unor abilitati pe care ulterior sa le specializeze. Ceea ce se obtine adesea este de fapt o abila dirijare prin educatie si asteptari inalte catre obtinerea efectului Pygmalion; expectantele inalte ale liderului (profesor, formator, educator, etc) genereaza performante inalte, intr-un raport direct proportional, prin internalizarea etichetarii pozitive de catre elevi (Robert Rosenthal si Leonore Jakobson, 1968). Dintre mijloacele cele mai comode si spectaculoase, intens utilizate in aceste scoli sunt calculatorul si tabla electronica, profesorul fiind un asistent avizat al acestui instrumentar. O analiza psihopedagogica a metodologiei utilizate in procesul de predare-invatare surprinde utilizarea unor patternuri educationale ABA, foarte la moda gratie usurintei aplicarii si intens utilizata in scopul modelarii comportamentale a copiilor cu tulburari din spectrul autist; aceleasi metode, adaptate scopurilor pedagogice, sunt utilizate si cu copiii normali in care parintii sau evaluatorii surprind o urma de talent, pentru accelerarea invatarii si dezvoltarii unor abilitati.

Avantajele utilizarii platformelor de predare-invatare cibernetice pot deveni oricind la fel de multe ca si dezavantajele, pentru cei care nu inteleg ca invatarea inseamna mai mult decit o isteata reamintire a unor itemi; educatorul se poate simti securizat-mai ales daca este incepator, fiindu-i eficientizata munca uneori pina la deprofesionalizare, iar elevii sunt captivati in transa interactiva a monirorului. Desi teoretic calculatorul ramine un mijloc pedagogic, practic el este principalul actor al procesului didactic, profesorul fiind un consilier din umbra gata sa acorde asistenta tehnica si sa intervina cind acest proces se gripeaza. Copilul invata repede cum sa spuna vaca in 10 limbi, sau cum sa rezolve rapid ecuatii folosind metoda figurativa. Dintre dezavantajele surprinzatoare se observa cum in aceste situatii educatorul devine un asistent al calculatorului care-si urmeaza programul cu constanta, nicidecum un pedagog veritabil, iar copilul, desi “poliglot” in devenire nu transfera intotdeauna in viata reala conceptele invatate la e-board, operationalizind creativ. Astfel, copilul nu intelege de ce, atunci cind vaca din curtea bunicii face “moo” in limba engleza, aceasta nu semnalizeaza in realitate nici o eroare de sistem, si nici de ce doar pestisorii animati de pe tuchscreen pot fi re-animati, nu si cei din acvariul varsat pe covor, cel putin deocamdata. Surprinderea cea mai mare o poate trai insasi mama copilului, cind afla ca acesta stie tot despre venirea copiilor pe lume, de la anatomia propriului aparat genital si pina la actul sexual in sine, si intreaba curios: “-Mami, eu am fost vreodata copil?”

Avantaje si dezavantaje ale accesului copiilor la tehnologie

Nu toti stiu sa se joace cu tehnologia, si de aceea tehnologia se joaca cu ei. Invatarea subtilitatilor de utilizare ale unui software sau ale unui calculator – precum si intelegerea si masurarea efectelor imediate si de durata pe care utilizarea repetata a acestora o are asupra Sistemului Psihic Uman si asupra comportamentului – necesita timp, deopotriva pentru utilizatori, psihologi, medici dar si pentru producatorii IT bine intentionati. Acest timp de asteptare, vazut ca timp de incubatie a patologiei conexe, se constituie intr-un avantaj pentru cei deja initiati, in sensul specularii efectelor maligne generate de tehnologie (adictie, orientarea spre consum, intruziunea in viata privata, declansarea controlata a unor comportamente ), si intr-un dezavantaj pentru neinitiati – acela de a nu cunoaste decit post-factum si cu un decalaj temporal considerabil, cite ceva despre efecte patologice si dezadaptative pe care le poate avea asupra copiilor un “banal calculator”.

In acest fel este structurat si consolidat in fapt mecanismul social prin care orice dizabilitate devine handicap intr-o comunitate nepregatita sa il inlature, consfintindu-si astfel destinul. Efectele cumulate te priveaza de abilitatea de a te apara, securiza, de a te adapta eficient; daca ne imaginam orice dispozitiv inteligent ca pe o proteza de care ne servim pentru a optimiza ceva, dar fara sa stim dinainte ce trebuie sa optimizam, e ca si cind ne-am pune proteze de picioare desi picioarele noastre sunt la locul lor, sanatoase, si am invata sa ne purtam ca si cind am fi schiopi, schiopatind ca atare, in ciuda faptului ca putem merge si alerga. Ne punem semi-constient in situatia absurda de a simula o dizabilitate, si de a ne purta in viata privata si in societate ca atare, provocindu-ne singuri handicapul preferat, desi dizabilitatea nu exista de facto; ori se stie ca cei care se mint singuri ajung in timp sa se si creada. Utilizind compulsiv un calculator sau un asa zis telefon destept, console sau dipozitive multitasking, privind atent dejectiile mediatizate, copiii nostri invata sa-si asume diversele dizabilitati generate prin utilizarea lor intensiva, fara discernamint si cu aprobarea parintilor.

Multi parinti, printre care si specialistii in stiintele comportamentului uman isi considera copiii inalt abilitati daca acestia stiu sa utilizeze bine un calculator sau un software. Confuzia intre pricepere si supradoatare pleaca de la specialistii care ii lasa pe parinti sa inteleaga ca inteligenta nonverbala pe care acestia si-o antreneaza prin utilizarea unui joc, de exemplu, ar fi echivalentul genialitatii, iar abilitatea in interactiunea cu un dispozitiv electronic – echivalentul vreunei inzestrari native cu o inteligenta globala inalta. Aceasta confuzie este speculata inclusiv de “scolile pentru genii” prin aceea ca inteligenta nonverbala este testata cu teste psihologice pe care multe jocuri si aplicatii pentru calculator le aproximeaza (operatori, operatii, procese) si prin utilizarea carora se obtine un antrenament pretestare, o simulare in fapt a testelor de inteligenta nonverbala. Jucind jocuri si utilizind aplicatii de divertisment copiii isi antreneaza suficient inteligenta nonverbala pentru a obtine scoruri inalte la testele ce masoara acest tip de inteligenta. Centrele de excelenta private au nevoie de copii inalt abilitati insa statistic acestia sunt mai putin numerosi decit cei cu o inteligenta normala, ca atare este dificil sa creezi o grupa. Deaseamenea o testare multidimensionala a inteligentei presupune un timp de selectie indelungat si lucru in echipa costisitor. Prin urmare sunt acceptati in aceste scoli speciale si copii talentati, in baza unui screening sumar, fara insa ca astia sa fie supradotati in adevaratul sens al cuvintului.

Cu toatea acestea, in definitiv ce parinte ar pierde ocazia de a-si inscrie copilul care obtinue un punctaj mare pe playstation la scoala de genii? In mod frust, acesti copii priceputi devin victimele unor mode educationale prefabricate, adesea neadaptate particularitatilor psihologice si de receptare, sunt fortati cu acceptul parintilor sa-si asume “stigmatul genialitatii”- prin expectantele inalte ale formatorilor, ce rar se justifica in abilitati constatate real, sunt expusi la dezechilibre educationale si, prin stimularea specializarilor ce ard etapele de dezvoltare psihologica, conduc la privarea copilului de propria sa optiune si copilarie.

Efecte negative ale utilizarii calculatorului observate le tineri – constatari clinice

Constatari clinice ale medicilor si psihologilor evidentiaza existenta unui raport direct proportional intre timpul petrecut de utilizatori in fata ecranului, indiferent de tipul acestuia, (fie ca este monitor TV, tableta, PC, laptop, smartphone, consola de jocuri) si incidenta unor boli metabolice si tulburari psihice asociate utilizarii, mai ales deca acestia sunt copii.

Semiologia moderna evidentiaza o lunga lista de tulburari si boli generate de utilizarea fara discernamint si lipsita de supraveghere a calculatorului: tulburari de atentie, tulburari de comportament, anxietate, depresie, tulburari bipolare, comportament si tendinte antisociale, scaderea tolerantei la frustrare, stima de sine scazuta si sentimente de devalorizare, cyberdependenta, diabet si obezitate, boli cardio vasculare. S-a observat ca utilizarea timpurie a calculatorului intirzie sau blocheaza achizitia empatiei, genereaza tendinta spre izolare in societate, creeaza o falsa imagine a realitatii prin ambiguizarea limitei real-virtual. Oscilatiile paraliminale ale monitoarelor precum si intensitatea luminoasa reprezinta un declansator pentru epilepsia fotosenzitiva, devin responsabile pentru reducerea programului de somn. Odata cu cresterea timpului de utilizare a calculatorului au loc: inversarea programului de somn, cosmaruri, bulimie, scaderea acuitatii vizuale, scaderea imunitatii, erodarea autoritatii parentale, tendinte spre introversie, cresterea agresivitatii si desensibilizare afectiva (inca din 1980 centrele de antrenament ale armatei utilizeaza jocuri video violente pentru desensibilizarea soldatilor si pentru a-i face capabili sa ucida).

Accesul copiilor la calculator se contureaza asadar ca o problema de sanatate publica. Controlul exercitat de parinti ajunge sa fie in timp doar o iluzie, odata cu erodarea autoritatii parentale si intalarea cyberdependentei, aceasta si bolile adiacente fiind greu de controlat si de vindecat chiar si pentru adulti, in cazul in care ei insisi ar dezvolta aceste probleme.

Limitarea accesului copiilor la calculator este insa un compromis dezirabil pierderii controlului, motiv pentru care majoritatea parintilor care-si permit un calculator acasa si il pun la dispozitia copiilor in scopuri educationale, ar trebui sa fie constienti de la bun inceput de impactul bio-psiho-social pe care il au programele si timpul de utilizare asupra dezvoltarii acestora, pentru a lua masuri avizate.

Altminteri, timpul necesar explorarii mediului si invatarii prin descoperire, relationarii cu covirstnicii si adultii, atit de necesare unei bune adaptari si functionarii psihice echilibrate este irosit in fata unui monitor, impactul asupra dezvoltarii psihice echilibrate fiind major. Un copil de 8 ani ce apartine deja “generatiei multimedia” si-a pierdut deja mai mult de 1 an in fata ecranelor, arata statisticile europene ale anului 2013, iar pina la 18 ani va mai petrece cel putin 3.

Efectele pozitive ale utilizarii calcultorului observate la tineri – constatari clinice

Utilizarea calculatorului optimizeaza performantele cognitive, contribuind la dezvoltarea unor deprinderi vizual-motrice care augmenteaza inteligenta nonverbala a utilizatorilor, necesara in special in domneniile tehnice. Deasemenea s-a observat ca lucrul cu mediile virtuale stimuleaza creativitatea si ergonomizeaza invatarea, in special in etapele invatamintului superior, facilitind informarea si comunicarea.

In loc de concluzii

Rolul parintilor in supravegherea atenta a educatiei copiilor ramine crucial pentru dezvoltarea lor echilibrata de-a lungul prescolaritatii si ulterior, constientizarea si responsabilizarea acestora cu privire la impactul deformator al accesului nedirijat la calculator, jocuri sau TV ar trebui sa devina o preocupare a principalilor vectori de educatie pentru sanatate, pentru ca, pornind de la analogia accesului necontrolat la dulapiorul cu medicamente, accesul necontrolat al copiilor la calculator si internet se transforma, prin bolile consecutive, intr-o problema de sanatate nationala.

Educatia asistata de calculator in ciclul primar si gimnazial, acceptata mai mult decit un mijloc didactic, se afla departe de statutul unui deziderat educational realist, datorita impactului negativ asupra sanatatii procesului educational in sine precum si a actorilor implicati. Potentialele efecte pozitive obtinute individual nu descriu in mod necesar aparitia lor in masa, si nici nu compenseaza prin beneficii efectele negative rezultate.

Utilizarea calculatorului duce la dezvoltarea unor abilitati noi, care contrar aparentei, nu presupun supradotare. Priceperea sau abilitatea exersata nu se confunda cu supradotarea, iar daca acest lucru se intimpla, confuzia este speculata comercial de catre furnizorii de educatie pentru copiii inalt abilitati.

Traieste-ti viata offline!

Posted on by

Invitatie de participare la programul terapeutic “Traieste-ti viata offline”

Primul si cel mai greu pas spre vindecarea oricarei dependente este recunoasterea ei. Viata echilibrata presupune in mod firesc posibilitatea alegerii propriilor dependente, unele dintre acestea fiind utile si sanatoase, altele nocive si inutile; nevoia compulsiva de a fi permanent online si in contact virtual cu ceilalti- ne confisca timpul si echilibrul, transformindu-ne in niste absenti din propriile vieti reale. Te invit sa iti recunosti dependenta de “online” (incluzind aici: dependenta de internet, de facebook si de alte platforme de socializare, de smartphone-uri si alte gadget-uri, prornografie si alte continuturi psiho-contaminante) si sa te inscrii astfel in programul terapeutic pe care il desfasor in cadrul “Cabinetului Individual de Psihologie Eduard Rosentzveig”, aflat in Constanta. Programul presupune 15 intilniri terapeutice dintre care trei intilniri sunt gratuite; ai parte de un mediu prietenos, sigur si avizat in care iti poti discuta problema si poti gasi solutii pentru rezolvarea dependentei tale de internet, vei intilini si cunoaste si alte persoane care au aceeasi problema. Pentru a participa la acest program terapeutic, te invit sa te inscrii prin telefon, la numarul 0721-871.200 (psiholog Eduard Rosentzveig), ocazie cu care vei obtine restul detaliilor care te intereseaza.

Traieste-ti viata offline!

Utilizatorii micro si macro blogurilor (twitter si wordpress spre exemplu), dar mai ales ai platformelor de socializare online, traiesc mirajul multiplelor avantaje pe care acestea ti le ofera; te mentii in atentie, devii accesibil, directionezi-manipulezi felul in care te cunosc si percep ceilalti, comunici la distanta ca si cind ai fi in camera de alaturi. Mediile online sunt un catalizator al perceptiei favorabile de care cu totii avem nevoie, dar genereaza dezavantajul unei perceptii incoerente si incomplete, creind asteptari nerealiste si o imagine personala falsa. Utilizarea frecventa (mai mult de 3 ore zilnic) a mediilor online creeaza dependenta de internet si aduce cu sine o serie de tulburari psihice- de obicei reversibile- care circumscriu sindromologic sfera cibernevrozei.

Relationare concreta sau comunicare virtuala?

Cu cit ai un suport social mai bine concretizat in relatii si contacte concrete cu oamenii reali, cu atit te poti considera mai bine ancorat social si poti trai mai intens sentimentul utilitatii tale pentru ceilalti, dat de calitatea si frecventa raporturilor interpersonale; nevoia de dragoste, de apartenenta sociala si de grup, nevoile de recunoastere personala si de autorealizare sunt constientizate si se concretizeaza doar prin socializarea comportamentelor individuale, prin impartasirea lor, prin exprimarea asumata a emotiilor si gindurilor, prin reactii concrete la comportamentele aduse in relatie de un alcineva tangibil.

Virtualizarea comunicarii ne ofera experiente interactive “in absenta”. Relationarea virtuala presupune si o virtualizare a celuilalt, creeaza ritualuri de interactiune noi si inhiba dezadaptant obiceiuri de interrelationare achizitionate in copilarie. Interactiunea fata catre fata, corp catre corp este inlocuita online cu substituentul celuilalt (gadgetul- calculatorul, smartphone-ul), care poate fi oricine si nimeni, in acelasi timp. Daca ne surprinde inca acest paradox, atunci ne poate surprinde in egala masura faptul ca aparenta apropiere “online” sau “in eter” dintre oameni, obisnuinta “scurtarii distantelor” (discutiile pe facebook, yahoo messenger, skype, convorbirile telefonice, emisiunile radio, tv) reprezinta de fapt o fracturare a relatiei cu acestia, o tinere la distanta si o raminere la distanta – generate printre altele de impresia ca “daca stiu acum ce ma intereseaza despre o persoana, atunci cunosc persoana”, pentru ca nimic nu te poate apropia de o persoana decit ceea ce cunosti concret si nemijlocit despre aceasta.

Ori putine dintre persoanele “intilnite virtual” sunt intilnite si concret, in carne si oase. Mediul virtual ne propune, prin suspendarea interactiunilor directe, o transformare a comportamentelor de relatie intr-un pasiv-activism indirect, o pensionare a actionarii prompte din fata intimplarilor reale in favoarea derealizarii afectate fata de scenarii imaginare, ritualizarea idolatra a celor mai banale gesturi in postari si impartasiri ce satureaza periculos paleocortexul, orientindu-ne spre o “afectivitate a secretiilor”.

Comunicarea virtuala e saracita de continutul pe care il ofera prezenta celuilalt, si stimuleaza inlocuirea sentimentelor profunde cu cele mai operante si conditionabile emotii primare: satisfactia, frica si agresivitatea. Este astfel generat astfel un cerc vicios de comportamente conditionate, care intretin dependenta si manipuleaza.

Dependentul de internet se comporta adesea ca un veritabil “zombi”, devine un “teleghidat emotional” ce traieste intens experienta atentiei fracturate de evenimente virtuale, invata neputinta concentrarii pe termen lung, devine incapabil de relationare si respinge relatiile de durata. Sensibil la schimbare si insetat de nou, dependentul de internet isi constientizeaza dezadaptarea in fata interactiunilor umane concrete, se lasa izolat in mode si este usor de antrenat in directii comerciale, traindu-si viata in directii prescrise discret de altii. Feedback-ul virtual primit in mediile online ii creeaza dependentului impresia participarii intense la propriul destin si ii intretine iluzia socializarii, stimulind astfel sociofobia.

Cum recunosti in jurul tau dependenta de mediile “on line” si “on air” ?

Accepta provocarea de a observa cit de multi copii, adolescenti, tineri, si maturi isi asuma postura aplecat-resemnata, de acceptare pioasa a acestei telecomenzi a atentiei, interpunind un display intre ochi si lume; priveste atent in metrou, in autobuz , cafenele sau in spatiile publice cite figuri traiesc absorbite hipnotic intr-o lume albastru-livid impartasindu-si astfel absenta si denumind aceasta ignorare reciproca “socializare inteligenta”.

Oricare ar fi declansatorul emotional al acestui mod de a “socializa” (de la etalarea dispozitivului la evitarea stimulilor fobogeni), consecintele asupra vietii de relatie si asupra dezvoltarii personale sunt vizibile si masurabile clinic, din simplul motiv ca cel putin in privinta satisfacerii nevoilor de relationare, simularea virtuala a relationarii nu produce in plan real efectele comportamentelor reale decit fragmentar, superficial si pe termen scurt (pacalesc si amina); “ca si cind as fi cu cineva” nu poate tine locul lui “in realitate sunt cu cineva”, “ca si cind mi-ar recunoaste cineva calitatile” nu se poate confunda cu “cineva imi recunoaste in mod direct calitatile”.

Vei observa, privindu-i pe acesti “pasageri multimedia”, ca dezvolta comportamente obsesiv-compulsive, agitatia si disconfortul pe care le experimenteaza orice dependent atunci cind este privat de sursa dependentei sale, tristeti sau nelinisti nejustificate contextual, taceri prelungi, tendinta de retragere, ludismul de consum si nevoia de a percepe si trai la scara comunitara…senzationalul unei flatulente. Limbajul sufera si el modificari de dinamica, discursul sarac si incoerent include jargonul platformelor sociale, se observa injumatatirea, prescurtarea sau stilcirea cuvintelor.

Multi dintre utilizatorii site-urilor si platformelor “de socializare”…traiesc astfel iluzia socializarii, si de fapt frustrarea absentei sale, confundind interactiunea virtuala cu interactiunea reala; confuzia dintre o imagine reala a unui obiect si imaginea sa reprezentata se produce instantaneu; creierul nu poate distinge diferentele dintre imaginea unui obiect real si cea a unuia imaginat- studii ale fenomenelor intrahipnotice dovedesc faptul ca subiectii implicati reactioneaza la stimulii vizuali din timpul visului sau a starii de veghe “ca si cind ar fi reali”. Spatiul virtual creeaza acum cu o acuratete HD iluzia realitatii, o iluzie pe care n-o poate impiedica sa fie credibila decit autoobservarea propriului discurs cognitiv, hiperconstientizarea, filtrarea critica a informatiilor si mediilor, precum si o discriminare antrenata a stimulilor.

Daca televiziunea alb-negru si cea color a anilor 60-90 oferea spectatorilor, prin precaritatea si masivitatea aparaturii electronice, o frapanta deosebire intre “realitatea de pe micul ecran” si cea din afara ecranului, (imperfectiunile tehnice -”imaginile in dungi” ori hipo-baleiate avind rolul neanticipat de a echivala realitatea televizata cu “realitatea ca si cum”, lasind loc mai putin amneziei de sursa), astazi prezentarea imaginilor 3D si HD hiperbolizeaza realul, facindu-l sa fie chiar mai de dorit vizual si mai credibil decit “realitatea-la fata locului”.

Nu este de mirare ca dezadaptarea, ajustarea deficitara a asteptarilor la realitate, reglarea emotionala precara, disocierea exterior-interior data de alternarea si suprapunerea surselor (informatia data de un dispozitiv versus informatia data de contactul nemijlocit cu realitatea), carentele formative, autotensionarea nevoilor, exacerbarea reactiilor la frustrare datorate scaderii tolerantei la frustrare, depresiile, anxietatile, tulburarile de personalitate – toate acestea intregesc un inventar psihopatologic ce circumscrie dependenta de mediile online, conturind aparitia unui nou corp sindromologic- cibernevroza.

Ce este cibernevroza?

Cibernevroza este un corp sindromologic ce include tulburari nevrotice si borderline, generate de cognitii dezadaptative inconstiente sau de rationamente constiente eronate, prin care persoana supradimensioneaza importanta socializarii online si in consecinta supradozeaza interactiunea cu dispozitivele inteligente, dezvoltind o dependenta de internet si de mediile online si tensionind-si astfel nevoile de relationare intr-o maniera nevrotica. Persoana se raporteaza episodic la realitatea concreta prin prin ciber-filtrele dobindite online, schematizeaza realitatea disociat (aparenta-esenta) utilizind sensuri, semnificatii, metode de interactiune, limbaje dobindite online-iar acestea au rolul unor proiectii negative cu rol dezadaptativ, creind rezistenta la adaptarea/re-adaptarea la realitate; vechile structurari ale realitatii au tendinta de a bloca noile restructurari, producind si intretinind dezadaptarea.

Dintre simptomele cibernevrozei mentionam derealizarea, dezorientarea spatio-temporala, amnezia de sursa, disocierea dispozitiv-realitate, disocierea online-offline, disocierile esenta-aparenta, adevar-minciuna, conspiratie-transparenta, disocierea interior-exterior, precum si reasocierea “realitatii offline” cu noile semnificatii ale “realitatii online”. Episodic, persoana cu cibernevroza se comporta in situatiile real-concrete ca si cind ar fi in mediul virtual, fata de care se raporteaza ca la un etalon. Cibernevroticul nu este un psihotic, putind insa face distinctia intre virtual si realitate.

Cibernevroza a fost privita initial ca boala profesionala, fiind incadrata nespecific in alte categorii nozologice – nevroza, astenie, burnout; stress- prin faptul ca incidenta se mentinea in rindul categoriilor profesionale. Odata cu extinderea simptomelor si asupra altor categorii sociale, cibernevroza s-a impus atentiei prin citeva simptome specifice observabile la nivelul comportamentelor de relatie a celor afectati: o alterare a modelelor personale de interactiune, o substituire consimtita a comunicarii orale cu cea scrisa, si a celei directe cu cea mijlocita virtual.

Dincolo de aceste simptome se remarca diminuarea atentiei, concentrarea avind loc pe durate de timp limitate, schimbarea grilei de lectura a realitatii- prin acceptarea unitatilor de inteles de tip “pastila” -imagine-explicatie; diminuarea abilitatilor critic-reflexive, operatiile reflexive ale gindirii constiente lasind loc procesarilor inconstiente- informatia se adreseaza mai degraba inconstientului, viteza derularii informatiilor permite un slab discurs interior, o constientizare precara a informatiei parcurse.

Dezadaptarea sociala progresiva pe care o creeaza dependenta de mediul online, in ciuda aparentelor de compensare virtuala a retragerii si izolarii fizice spre care tind dependentii, genereaza depresie si tulburari de tip anxios, tulburari afective ce antreneaza dupa sine de obicei tulburari psihosomatice (anorexie, bulimie, dureri cronice, tulburari de ritm circadian, insomnii, astm, alergii, ticuri, boli ale sistemului gastro-intestinal, boli cardio-vasculare, tulburari de vorbire, tabagism, alcoolism, tulburari sexuale functionale) cauzate de conflicte interiorizate, produse de frustrarea unor nevoi fundamentale regasibile axiomatic in idealul de echilibru functional al fiecarei persoane. Aceste tulburari devin prin somatizare un strigat de ajutor pe care il lanseaza organismul pentru rezolvarea unor conflicte internalizate.

Cum iti poti trata cibernevroza si dependenta de internet?

Dependenta de internet, concret spus -dependentele de platformele online, de facebook, de chat, de jocuri pe calculator, de filme, de pornografie si idilografie (realitatea infrumusetata, foografii photoshopate, kitch), precum si cibernevroza se pot trata si vindeca in acest cabinet de psihologie, sau la orice coleg psiholog din Constanta.

Tabuuri sexuale ale minoritatilor din Dobrogea

Posted on by

Desi tabuurile sexuale dobrogene au un caracter universal prin prisma filonului lor religios, ceea ce le deosebeste sunt aspectele practice pe care cultura fiecarei comunitati le insereaza si le adapteaza dupa nevoi -propriei sexualitati.

Tabuuri sexuale ale evreilor *

In timpul actului sexual barbatul trebuie sa aiba ginduri curate pentru a-si mentine constiinta curata; sa nu se poarte pervers, sa nu fie usuratic, sa nu ii spuna sotiei vorbe urite, pentru ca, spun invatatii, chiar si vorbele usoare dintre sot si sotie i se spun Domnului in timpul judecatii ceresti.

Inainte sau in timpul actului sexual se vorbeste doar atit cit trebuie in aceasta imprejurare, partenerii netrebuind sa isi distraga atentia de la actul sexual.

Pozitia el jos si ea deasupra este o pozitie condamnata, dar nu si daca sotii au orgam simultan, aceasta pozitie permitand spermei sa ramana mai putin in interiorul vaginului.

Tot din motive de scadere a fertilitatii este interzis sexul in pozitiile in care partenerii stau in picioare sau in pozitia sezind.

In timpul actului sexual sotii trebuie sa se gindeasca la vorbe din Tora si la alte lucruri sfinte, aceasta fiind o mitzva (o indatorire sfinta).

Este interzis ca actul sexual sa aiba loc in afara unei case de locuit – in natura, parcuri, pe strazi, in livezi sau gradini…pentru a nu se asemana unui adulter.

Sotul nu trebuie sa aiba contacte sexuale cu sotia decit cu consimtamintul ei, si este interzis sa o forteze in vreun fel. Deasemenea este interzis ca sotii sa aiba relatii sexuale atit timp cit sunt certati si nu au rezolvat intre ei neintelegerea, chiar daca amindoi isi doresc sa faca dragoste.

Daca sotul a hotarit sa divorteze de sotia lui si nu o mai iubeste, este interzis sa mai aiba relatii sexuale.

Este interzis ca sotul sa intretina raporturi sexuale cu sotia atunci cind ea doarme, sau cind vreunul dintre soti este beat.

Este interzis sexul in fata oricarui om, daca acesta este treaz, dar in fata unui copil care nu stie inca sa vorbeasca, este permis.

Este interzis ca partenerii sa isi priveasca organele genitale in timp ce fac dragoste, daca nu se rusineaza, pentru ca cel ce se rusineaza nu pacatuieste.

De asemenea este un mare pacat sa fie sarutate organele genitale.

Sotii nu trebuie sa exagereze cu sexul, dar nici sa se neglijeze. Sotul are datoria de a-si regula nevasta cu o frecventa ce depinde de cit de solicitat este de profesia sa; pentru oamenii sanatosi si tandri ale caror venituri sunt indestulatoare si le realizeaza in localitate, frecventa actului sexual este in fiecare noapte. Pentru muncitorii care lucreaza in orasul lor, frecventa actului sexual este de doua ori pe saptamina. Deasemenea, in cazul comis voiajorilor si a altor profesii care presupun deplasari in alte orase, frecventa acuplarii este de odata pe saptamina sau odata pe luna, in functie de distantele strabatute. Pentru un rabin sau intelectual, timpul destinat sexului este “din seara de Sabat pina in seara de Sabat”.

Orice om trebuie sa faca dragoste cu sotia lui in noaptea dinaintea plecarii intr-o calatorie. Dar orice propunere sexuala rostita cu vorbe de catre sotie este o nerusinare, sotia asemanindu-se in acest caz cu prostituata, iar barbatul nu are voie sa se lase ademenit.

Daca barbatul isi lipseste sotia de sex pentru a o tachina sau pentru a se razbuna, atunci acesta pacatuieste, pentru ca incalca porunca “si timpul ei sa nu se scurteze”.

In timpul actului sexual barbatul trebuie sa se gindeasca nu la placerea sa personala ci la datoria lui de a se darui sotiei si de-a o satisface.

O femeie care alapteaza nu trebuie sa faca sex decit in timpul in care doarme copilul, dupa care nu trebuie sa il alapteze trei sferturi de ora, exceptind cazurile in care copilul plinge.

Barbatul este dator sa isi reguleze sotia chiar si daca aceasta este insarcinata sau alapteaza, si daca acesta se gindeste la binele fatului, trebuie sa stie ca in primele trei luni de sarcina impreunarea ii este dificila femeii si ar putea fi un disconfort fatului, in urmatoarele trei luni este dificila femeii si buna fatului, iar in ultimile trei luni de sarcina relatiile sexuale dintre soti fac bine atit femeii cit si fatului, acesta urmind sa se nasca imbujorat si vioi.

Tabuuri sexuale ale sasilor, secuilor si  nemtilor

Sexul extramarital este interzis, fiind pedepsit de biserica catolica cu oprirea de la impartasanie pentru o anumita perioada, sau chiar cu excomunicarea din biserica.

Masturbarea si sexul anal precum si sodomia (orice tip de penetrare care nu vizeaza vaginul) sunt pacate grave, fiind repudiate si pedepsite aspru, cei prinsi asupra faptului fiind facuti de rusinea intregii comunitati.

Femeile care practica contraceptia sunt considerate usuratice, mai ales daca actul sexual se consuma in afara casatoriei.

Tabuuri sexuale ale turco-tatarilor

Desi Coranul recomanda sexul, nu recomanda desfrinarea. Nefiind prin cultura si educatie un obiect de atractie sexuala, fata care si-a pierdut virginitatea in afara casatoriei se aseamana unei prostituate, onoarea unei familii depinzind de virginitatea acesteia. In cazul in care i se constata deflorarea, fata  risca in anumite comunitati musulmane tratamente violente si mutilante, uneori chiar pedeapsa capitala.

Barbatii necasatoriti pot insa face sex oricit de mult doresc, sexul in afara casatoriei fiind in cazul acestora admisibil.

Femeilor le este interzis sa vorbeasca cu baietii inaintea casatoriei, iar dupa ce se casatoresc discutiile cu barbatii sunt admise doar in prezenta sotului; multor dintre fete nu le este permis sa aiba telefon mobil tocmai pentru a limita tentatia.

Sexul anal, desi traumatizant, este preferat celui normal de multe dintre fetele musulmane necasatorite, pentru ca aceasta este o modalitate buna de “a-si proteja si pastra onoarea”

Cultura islamica nu glorifica frumusetea feminina asa cum o face civilizatia europeana, de aceea dragostea dintre parteneri este conditia esentiala de existenta a unei relatii maritale, insa daca un barbat musulman isi neglijeaza sexual sotia, el nu mai este considerat barbat.

Nu exista restrictii in privinta pozitiilor sexuale, sotia fiind considerata “o pajiste a barbatului, pe care poti calca asa cum doresti”, dupa cum sta scris in Coran.

Masturbarea, pornografia, relatiile extraconjugale, homosexualitatea, ephebofilia, pedofilia, parafiliile, relatiile incestuoase  si sexul anal sunt interzise, insa este permis sexul oral, acesta echivalind cu sarutul.

Tabuuri sexuale ale rusilor, haholilor, lipovenilor

Sotii nu fac dragoste in posturile importante, sau in zilele de post din timpul saptaminii, miercurea si vinerea, iar in zilele in care sunt sarbatori religioase relatiile sexuale sunt permise “numai dupa ce a iesit biserica”.

Exogamia este interzisa, relatiile adulterine, parafiliile si relatiile homosexuale fiind condamnate de biserica crestina si de comunitate; sexul anal si oral sunt considerate sodomie, iar cei care le practica sunt considerati necurati.

Scopul actului sexual este procreerea, sexul de placere fiind admis intre soti mai ales daca s-au achitat de datoria de a face macar un copil. Abstinenta este o virtute, sotii trebuind sa traiasca ca un frate cu sora, exceptie facind zilele in care fac dragoste in scopul procrearii.

Avortul si contraceptia sunt pacate, fiind interzise si condamnate de biserica si comunitate.

* Chiţur Şulhan Aruh, (Codexul Comportarii Omenesti potrivit Talmudului) trad.: V.Tamiasar, prof. I.Isva, G. Bruchmaier, ed. coordonata de G. Bruchmaier, Bucuresti-Iasi, 1989-1999, pag. 393-395

Tabuurile sexuale si beneficiile lor

Posted on by

Societatea ejaculatorie ne propune tabuul suprem; lipsa oricarui tabu sexual. Efectele se observa imediat; tensionarea inutila a pulsiunilor sexuale pentru a le detensiona comercial, amplificarea inhibitiilor sexuale si a tulburarilor de dinamica sexuala ca efecte perverse.

Ce tabuuri sexuale nu incalcam inca?

Orice normare a sexualitatii implica tabuurile sale specifice precum si abaterile de la aceste interdictii. Ca in orice societate atent destructurata, si in Romania tabuurile sexualitatii sunt rescrise de “mode”, si inlocuite cu tabuuri ale promiscuitatii. Astfel, e la moda sa iti inseli partenerul, dar e un tabu ca acesta sa afle, este la moda sa iti inseli sotia dar este un tabu sa iti lasi amanta insarcinata, e considerat normal ca barbatii sa aiba relatii extraconjugale, dar e un tabu ca partenerele lor sa faca la fel. A devenit un tabu sa faci sex de mai mult de 3 ori cu acelasi partener, la fel cum este sa te casatoresti inainte de 30 de ani, sau “sa iti iei carnea de unde iti iei painea”.

Incalcarea tabuului este inconstient atractiva, pentru ca regulie formulate negativ tind sa fie intelese ca afirmatii, mintea inconstienta neoperind cu negatii si cuantificatori, acestia operind la nivelul semantic al limbajului ce asigură conştientizarea; astfel ca orice negatie devine o tentanta afirmare si o potentare a comportamentului spre directia interdictiei. Tocmai de aceea, cu ceva vreme inaintea primului raport sexual adolescentii ar trebui initiati sexual si ajutati sa inteleaga motivul existentei si sensurile acestor tabuuri sexuale, fapt realizabil doar prin educatia primita de la persoanele pe care ei le crediteaza moral si pe care le investesc cu aceasta autoritate, insa din cite observam aceste persoane inceteaza sa mai fie parintii.

Tabuurile sexuale reprezentative pentru români sunt inca tabuurile care si-au pastrat sacralitatea, cele care vin din sfera vietii religioase asumate, si care au cea mai mare valoare educationala.

Ce functii au tabuurile sexuale?

Contrar intuitiei de trotuar vehiculata tabloid, ce le asociaza unor mentalitati depasite, tabuurile sexuale au functii psiho-sociale bine structurate si reprezinta un indicator al nivelului de civilizatie in societatea care le adopta. Acestea normeaza si umanizeaza instinctul sexual, civilizindu-l; in culturile avansate, dorintele sexuale pot fi puse in act doar respectind o etica sexuala, reguli esentiale ce fac antropologic diferenta dintre physis si polis, dintre consumarea instictuala in tufisurile junglei si sexualitatea umanizata din cadrul unei comunitati umane.

Desi se inscriu in categoria regulilor ce asigura buna convietuire, interdictiile pe care le impun tabuurile difera de celelalte tipuri de interdictii prin caracterul sacru al comportamentului normat. Comportamentele sexuale sunt acte sacre daca sunt privite prin prisma scopului lor ultim, acela de a da viata unei alte fiinte, omul regasind-si originile fizice in acest comportament creator, si, la proportiile staturii sale, o asemanare cu Dumnezeu, cel  care l-a insufletit.

Exista tendinta de a echivala lipsa tabuurilor cu dezinhibitia sexuala dintre parteneri, dar dezinhibarea in pat este tocmai efectul respectarii acestor tabuuri sexuale, ale caror functii nu tintesc reprimarea sexualitatii ci structurarea acesteia in comportamente sociale; adresindu-se constiintei morale, tabuurile se supun atentiei noastre chiar si atunci cind le dorim tacute, generind presiune morala si inhibitii; rostul lor fiind de a inhiba-exhiba contextual sexualitatea.

Ce efecte genereaza renuntarea la tabuuri?

Desacralizarea persoanei atrage dupa sine desacralizarea actului sexual si renuntarea la tabuuri; orice cadere in profan este echivalentul unei caderi in moarte, este o decadere, o surpare epistemologica ce atrage dupa sine moartea spirituala, si este o palma peste chipul din noi al Lui Dumnezeu.

Eliberarea de tabuuri genereaza tabuuri noi si cei ce cred ca fugind de regulile sexualitatii devin liberi, au surpriza sa constate ca libertinajul are propriile sale reguli. Intr-o cultura ce face elogiul ejacularii de consum si stimuleaza practicarea “sexului protejat”, singurul tabu la moda este acela de a avea tabuuri sexuale. Ochii si urechile romanilor nu au scapat de acest curent global al pervertirii dorintei sexuale si a tandretii erotice, sentimente complexe ce coaguleaza cuplul sexual; network-societatea pompeaza devianta sexuala si morala, folosind eficientul principiu comportamental al intaririi aleatorii; acum blameaza – acum ridica in slavi si promoveaza promiscuitatea, generind de fapt educatie sexuala.

Eliberarea instictului sexual de sub fusta culturii si moralei genereaza dezinhibitii de consum, artificiale tensionari-detensionari ale nevoilor sexuale, ce influenteaza inevitabil si destructiv modelele de cuplu sexual. Renuntind la tabuuri, cuplul sexual redevine cuplu instinctual. Negarea reperelor si inlocuirea lor cu tentatii pasagere produce o cadere si o destructurare a societatii de la civilizatie spre tufe. Se vehiculeaza  tot mai des ideea unei destructurari a societatii romanesti, o dezorganizare generala, efectele acesteia constatindu-le si in planul sexualitatii. Chiar daca au valori morale puternice, comportamentul sexual al romanilor este expus contaminarii si restructurarii emotionale in jurul antivalorilor; femeile sunt valorizate sfincterial, barbatii sunt priviti utilitar, sexul extramarital a devenit o marca a distictiei sociale, inselatul tinde sa devina disciplina olimpica, parintii isi abuzeaza copiii si acestia la rindul lor dezvolta sindroame complexe ce le destabilizeaza in perspectiva viata de cuplu si viata sexuala.

Mizind pe implicare pedagogica si pe tezaurul moral oferit de ortodoxie, (sau trecind pe la orice cabinet psihologic din Constanta pentru a discuta cu un psiholog), parintii isi pot educa copiii pentru o viata de cuplu sanatoasa, astfel incit ajunsi la adolescenta acestia sa fie suficient de maturi si pregatiti emotional sa isi consolideze relatiile sexuale in jurul iubirii nicidecum in jurul placerii. Atractia erotica ce primeaza nevoii sexuale si fidelitatea ce fundamentează cuplul marital, dinamizind si potentind viata de familie, ar putea astfel să nu ajunga simple nostalgii. Pe un fond general de descrestere a ratei fertilitatii-natalitatii si de crestere a divortialitatii constatate la nivel european (conform Eurostat) ar fi interesant sa înţelegem cum coreleaza acestea cu prezenta tabuurilor sexuale si cum anume, prin respectarea lor, parintii isi implica copiii in adoptarea unui model sexual si de cuplu sanatos.

Consider ca romanii ar fi cel putin pragmatici mentinindu-si active tabuurile sexuale, pentru a supravietui cultural si ca specie.


Cuplurile nevrozei si sexualitatea

Posted on by

Indepartate de modelul familial traditional – cu ierarhii, status-roluri, valori si functii clare, cu o sexualitate conturata in jurul iubirii impartasite ce ii fundamenteaza tandru expresia erotica – cuplurile nevrozei, sau multe dintre actualele cupluri consumiste, dezvolta o sexualitate distrasa de deviante sexuale, axata pe modele de referinta conflictuale si patologice, ale confuziei, abandonului si libertinajului, fapt ce reorienteaza deopotriva obiectul dorintei sexuale precum si erotismul manifest al partenerilor in directia destramarii cuplului si a insasi ideii de familie.

Astfel de cupluri au de obicei o durata de viata scurta, un caracter conjunctural, sunt circumscrise unui interes dominant, fundamentind psihosexualitatea antimodelului familial si a consumismului erotic.

In interiorul acestor parteneriate meteorice membrii adulti nu isi mai asigura unul altuia stabilitatea afectiva necesara dezvoltarii personale si implinirii erotice, iar cuplul marital ajunge sa fie perceput ca un mediu al coercitiei si anafrodisiei.

Din aceasta perspectiva, sexualitatea cuplurilor nevrozei tinde sa fie marcata de indiferenta, culpabilizare, repulsie, agresivitate, impotenta, frigiditate secundara, insatisfactie si tensionari ale trebuintelor sexuale; atit de necesara stabilitate maritala sufera, la nivelul reprezentarilor comune, o mutatie catre instabilitate conjugala, infidelitate consimtita (in cuplurile deschise) si dezechilibru emotional.

Astfel, nelinistea, confuzia, neincrederea, infidelitatea, nesiguranta, plictiseala si insingurarea in doi creeaza in cuplu un halou emotional al blazarii ce-i submineaza sexualitatea, dorinta reciproca si tandretea erotica fiind inlocuite de un consumism erotic pe care partenerii il consimt, relatiile sexuale consumindu-se in exteriorul cuplului.

Armonizarea prin complementaritate este perceputa in inetriorul acestor parteneriate nevrotice drept o poveste care nu mai e la moda.  Fiecare membru este cel putin egal cu celalalt; in ciuda diferentelor si inegalitatilor personale ierarhia lipseste, iar in cazul conflictelor ce anunta crizele maritale si divortul, fuga de efortul resemnificarii imaginii partenerilor si renegocierii modelului comun de cuplu este rezonanta cu o slaba educatie a relationarii in cuplu.

In mod natural barbatul si femeia acorda senmnificatii diferite vietii lor sexuale in interiorul cuplului, implicarea lor fiind specific inegala.

In interiorul cuplului traditional, femeia este sotie si mama, functia sexuala a acesteia alternind intre satisfacerea sexuala a sotului si nasterea copiilor. Barbatul isi asuma mai inatai rolul de sot, urmind mai tirziu rolul de tata, sentimentul patern manifestindu-se complementar celui matern prin grija pentru educatia copiilor, pentru viitorul economic si maturizarea lor sociala. In mod natural pentru femeie rolul de mama tinde sa se manifeste la virste mai fragede, sentimentul matern avind o intensa coloratura afectiva, protectoare si de formare.

In interiorul cuplului nevrozei functia sexuala a femeii vizeaza mai intens erotismul de consum, contraceptiv, iar rolul de mama apare tirziu si adesea in afara cuplului marital. Barbatul amina cit mai mult, neaga sau abandoneaza rolul de tata.

Dupa Maeder, exista doua tipuri erotice de femei:

a) tipul uterin este inclinat spre maternitate si satisfacerea ei si atinge un nivel de sexualitate matura

b) tipul clitoridian este inclinat spre seductie masculina si activitate erotico-sexuala, avind un nivel de sexualitate infantila

Dupa noi, in cazul cuplurilor nevrozei, tipurile erotice ale femeii citate de Maeder se diversifica, prin patologizarea acestora:

c) tipul contraceptiv  este inclinat spre aminarea maternitatii, pe care o reprima pina la stabilizarea sau dizolvarea cuplului (femeia isi doreste copii, contraceptia este insa o defensa fata de partener, o masura ce impiedica aparitia “accidentelor”).

d) tipul anafrodisiac, inclinat spre evitarea activitatilor erotico-sexuale in cadrul cuplului datorata frigiditatii secundare, lipsa dorintei sexuale aparind insa si in afara cuplului (femeia experimenteaza relatii extraconjugale dar constata remanenta simptomelor frigiditatii)

Partenerii acestor cupluri ale nevrozei isi pot regasi echilibrul personal si de cuplu printr-un travaliu terapeutic ce vizeaza atit reactualizarea si resemnificarea modelului comun de cuplu cit si terapia individuala a problemelor personale; acest lucru devine posibil cu ajutorul unui psiholog, in cadrul acestui cabinet de psihologie si psihoterapie din Constanta.

Nevroza conjugală

Posted on by

Atunci cînd stările complexuale ale membrilor cuplului se schimbă, cînd temerile fiecăruia, dorinţele, emoţiile, modelele familiale de referinţă şi acordul modelelor individuale intră în conflict,  cînd schemele de comunicare intrafamilială trădează o confuzie a status-rolurilor, relaţiile dintre membri luînd forma unui scenariu patologic în care ierarhiile dintre membrii familiei dispar, putem vorbi despre nevroza conjugală / familială.

Stările de tensiune, conflictele, actele de violenţă maritală, situaţiile de separare, abandon, divorţ, dramele familiale, pe scurt întreaga fenomenologie patologică a grupului marital ce afectează starea de sănătate mintală a membrilor familiei defineşte şi descrie nevroza conjugală.

Deşi iniţial apare între partenerii cuplului, acestă formă de manifestare a bolii conjugale se va răsfrînge şi asupra restului familiei.

În primă instanţă nevroza conjugală are o valoare funcţională, de semnalizare a necesităţii unei restructurări-reorganizări şi igienizări la nivelul grupului familial. Cel mai adesea este necesară intervenţia de specialitate a unui psiholog pentru eliminarea cauzelor nevrozei. Ulterior manifestărilor ei destructurante, nevroza maritală duce la situaţii tensionante extreme ce au ca rezultat respingerea reciprocă a partenerilor şi divorţul.

Prin instalarea sa, nevroza maritală pune în valoare “defectele” necunoscute ale cuplului, sau defectele ignorate în mod conştient/ consimţit pînă în acel moment; odată conştientizate sau reconsiderate aceste defecte ale partenerului modifică modelele familiale de referinţă puse în acord de cei doi, prin re-idealizarea imaginii partenerului, cu alte cuvinte prin re-apelarea sau re-ajustarea modelului ideal de partener în jurul căruia se erijează modelul de cuplu individual. Este necesar un nou travaliu de re-acoradare a modelelor individuale de familie, modele care intră în conflicte nevrozante unele cu altele şi cu vechiul acord al modelelor individuale,  sau altfel spus cu vechiul model de cuplu funcţional.

Necesitatea creării unui nou model de cuplu funcţional care să reprezinte noul acord al  modelelor individuale de familie, este cu atît mai pregnantă cu cît contrastul dintre imaginea ideală a partenerului proiectată asupra acestuia şi imaginea sa reală este mai mare, acest contrast avînd un rol dezechilibrant în relaţia cuplului, proporţional cu ecourile afective ale semnificaţiilor date acestui contrast. Conflictele dintre modelele de referinţă individuale creează o dez-acordare a modelului funcţional pînă în momentul constatării defectelor şi consecinţelor acestora, constituindu-se într-un antimodel ce reprezintă indicatorul cel mai vizibil al nevrozei conjugale.

Nevroza conjugală are forme de manifestare diferite pentru membrii familiei:

a.) tulburări psihologice: constau în dificultăţi de comunicare, instabilitate emoţională, iritabilitate, explozii agresive, depresie, anxietate, isterie, insomnie

b.) tulburări psihosomatice: ulcer, hipertensiune arterială, afecţiuni ginecologice, afecţiuni de dinamică sexuală, bulimie, anorexie, fobii specifice

c.) tulburări de comportament social: despărţire, divorţ, abandon familial, relaţii extraconjugale, conduite de refugiu (alcoolism, tabagism, toxicomanii, cyberdependenţa, teledependenţa), tentative de suicid, conduite de supracompensare  (atitudini şi conduite antisociale, reacţii disproporţionate, agresivitate în trafic, tentative de omor, ultraj, hărţuire, viol, jaf, etc.)

Din punct de vedere terapeutic familia trebuie privită şi tratată global, evitînd o concentrare exclusivă asupra bolnavului care este de fapt un simptom al nevrozei familiale. Atitudinea terapeutică trebuie să se adreseze familiei în ansamblu şi să se axeze pe tehnici de psihoterapie familială şi de grup.

În cazul nevrozei familiale psihoterapia familială tratează situaţiile conflictuale, stările de tensiune emoţională, violenţa familială, dificultăţile de comunicare, generînd o restaurare a ierarhiilor şi a cooperării fireşti între status-rolurile familiei, stimulînd înţelegerea, apropierea şi dragostea şi împiedicînd dezorganizarea familiei prin iniţierea, stimularea şi antrenarea reorganizării.

Consecinţe ale renunţării la modelul tradiţional de familie

Posted on by

Dacă subminarea modelelor familiale tradiţionale poate trece cu exces de naivitate drept o nefericită influenţă a subculturilor de împrumut asupra culturii tradiţionale, contaminare cu efecte observabile asupra “relaxării” moravurilor şi a inversării valorilor, acceptarea acestor influenţe ca model de referinţă la nivelul propriului cuplu marital reprezintă un mod consimţit de autosabotare şi nevrozare a dinamicii familiei, mergînd pînă la consecinţele dispariţiei acesteia.

Alături de reforma educaţiei, reforma sexuală a “eliberat” individul de sub “constrîngerea” valorilor culturale şi spiritual religioase, modelele sănătoase fiind înlocuite cu antimodele aşa zis libere şi necoercitive. Relaţiile deschise, definite printr-o deschidere spre public a intimităţii erotico-sexuale a cuplului, sunt consecinţa exersării unor tehnici persuasive şi de manipulare perfecţionate “in situ”, la nivel social, prin intermediul subculturilor de propagandă; inducerea regresiei psihologice “la vîrsta de aur a copilăriei”, prin intermediul sugestiilor,  în vederea menţinerii imaturităţii emoţional-afective necesare strecurării unor cerinţe; inducţia sugestivă negativă, axată pe modul de învăţare al adulţilor, cumulativ şi secvenţial, de tipul ştirilor de la ora 5- care permite fragilizarea şi destabilizarea emoţională, a cărei reechilibrare este orientată duplicitar,  carenţele educaţionale menţinute prin continua reformă a sistemului educaţional, toate acestea permit inducerea unui fals conflict oedipian nerezolvat, a cărui rezolvare pusă la îndemînă o constituie invitaţia la deschidere, la descătuşarea sexuală, la consum, la destructurare şi distrugerea familiei, a valorilor şi societăţii în fundamentele ei.

O consecinţă a acetei eliberări moral-sexuale este actuala criză morală şi socială care generează efecte deplorabile în toate substructurile cu rol de securizare ale societăţii, începînd cu economia şi terminînd cu familia.

Terminologia dezinhibării îşi trădează însă intenţiile, fiind uşor de recunoscut prin modul arbitrar în care sunt reatribuite semnificaţii unor concepte axiomatice ale condiţiei umane. Libertinajul sexual este numit libertate sexuală, devianţa sexuală este numită fortat normalitate, des-civilizarea  civilizare, falimentarea re-lansare, antipedagogia pedagogie, chiulul organizat-muncă.

Deplasarea de la sexualitatea de cuplu la sexualitatea deschisă, de la intimitate la orgie, de la discreţie la dezinhibarea patologică, de la erotism la desensibilizarea erotică, de la fidelitate la vagabondajul sexual tinde să ridiculizeze latura afectiv-sentimentala a iubirii dintre parteneri, a stimei autentice si a respectului reciproc, conducind catre nevrozarea cuplului si adincirea partenerilor in crize existentiale precursoare fenomenologiei psihopatologice.

Conduitele sexuale care în cadrul familiei tradiţionale sunt normate de valorile morale şi religioase degenerează, în cazul relaţiilor deschise, în comportamente de tip nediferenţiat, sub imperiul instictelor, concurînd şi depăşind degenerescent zoosfera, prin lipsa de pudoare, violenţă sexuală şi  perversiuni.

Sursa acestor mentalităţi “de deschidere”, cultivate şi promovate cu mare risipă de timp şi bani este manipularea, sau dirijarea unor comportamente spre acele direcţii unde ar apărea în mod firesc rezistenţe, sub forma reacţiilor individuale de apărare. Fiind surse de educaţie sexuală, mass-media şi multi-media au devenit pieţe ale provocatorului, care se lansează şi se menţin în atenţie prin generarea unor tensiuni erotico-sexuale cu efecte negative în atitudinile, valorile, conduitele sexuale ale publicului. Organizate în antimodele intens valorizate publicitar, acestea sunt cel mai repede asimilate de copii şi de cuplurile tinere, care le preiau, introiectîndu-le. Înghiţite pe nemestecate aceste antimodele creează conflicte între modelele de referinţă ale membrilor familiei, favorizînd confuzia de status-rol şi instalarea nevrozei conjugale.

Consumul de droguri, violenţa, prostituţia, delincvenţa, dezinteresul pentru muncă, pornografia şi pornosofia, şi în final pierderea sensului vieţii sunt cîteva din consecinţele renunţării la valorile ce fundamentează modelul tradiţional al familiei. Asumarea unor modele familiale şi de viaţă decadente, odată cu noua “eliberare” sexuală, se concretizează astăzi prin sălbăticirea civilizaţiei şi destructurarea ei.

Fiind una dintre cele mai importante axe valorice ale societăţii, modelul de cuplu tradiţional este spaţiul unde cei doi iubiţi, soţ şi soţie  învaţă şi transmit copiilor demnitatea umană, dragostea pentru aproape, credinţa in Dumnezeu, compasiunea, mila. Odată cu renunţarea la acest model funcţional şi echilibrat de raportare familială, românii renunţă la propria lor existenţă.

Violenţa în familia românească (II)

Posted on by

Fiind o formă de manifetare nevrotică a conflictelor ce anunţă şi definesc criza maritală, violenţa familială întregeşte, alături de nevroza conjugală, polimorfismul manifestărilor disensuale ce stau la baza disoluţiei cuplului marital. Acest tip de compartament agresiv este învăţat, fiind un intrument coercitiv de corecţie, avînd aşadar un scop, un caracter direct-activ şi urmări traumatizante. Specificitatea violenţei casnice reiese din contextul generant-mediul familial-şi din faptul că atît agresorul cît şi victimele acestuia aparţin familiei. Ţintele violenţei sunt de obiecei cei mai slabi membri ai familiei, cei care intră accidental sau participativ în rolul de victimă; copii, femei, şi foarte adesea bărbaţi.

Violenţa casnică îmbracă forme diverse, agresaţii putînd deveni agresori la rîndul lor, acest polimorfism nevrotic fiind dat de modul în care se schimbă polii agresivităţii conjugale; pot avea loc treceri de la forme monopolare la forme  multipolare şi contagioase de violenţă, în funcţie de modelul de referinţă al familiei şi de vulnerabilitatea ei la nevrozare.

Se observă o frecvenţă mai crescută a violenţei în cazul victimelor care devin în mod defensiv-agresor dar o frecvenţă mai scăzută a gravităţii violenţei de răspuns în acest caz, spre deosebire de victimele care  îşi asumă o perioadă acest rol, dar a căror violenţă de răspuns la agresiune se manifestă mai grav.

Violenţa culturală sau războiul status-rolurilor

Dacă modelul de referinţă al familiei este modelul tradiţional, structurat în jurul arhetipului patern, al bărbatului, soţ şi tată care este capul familiei, structura status-rolurilor din familie este una ierarhică de subordonare, acestea fiind legitimate cultural, prin raportarea la un sistem de valori ancestral, moştenit din bătrîni şi transmis copiilor, menit a asigura stabilitatea familiei şi un nivel de funcţionalitate optim.

Bărbatul este autoritar, cu atitudine dictatorială, soţ şi tată, aflat într-un raport ierarhic superior şi dominant faţă de ceilalţi membri ai familiei. Bărbatul este şeful, el are drepturi asupra celorlalţi membri ai familiei sale.

Femeia este submisivă, supusă bărbatului său, soţie şi mamă, aflată într-un raport ierarhic secund, dominant faţă de copiii săi, şi împreună cu aceştia avînd statutul de supuşi care  datorează ascultare bărbatului.

Copiii sunt supuşi mamei şi împreună cu mama, tatălui, dar cuvîntul tatălui are întîietate. Ei ocupă ultima poziţie în ierarhia familială, pînă în momentul în care cresc şi îşi întemeiază propria familie. Statutul privilegiat îl ocupă întîiul născut de sex masculin, cel care devine capul familiei la delegarea tatălui sau după dispariţia acestuia. Fraţii şi surorile mai mici sunt datoare a-i da ascultare.

Abaterea de la datoria de ascultare este un act de împotrivire care trebuie pedepsit.

Violenţa nu apare întîmplător şi discreţionar în familia tradiţională românească, fiind un comportament circumstanţial, pentru cazuri excepţionale, coercitiv, cu funcţii reglatorii, de îndreptare, în situaţiile în care:

a.)-apare nesupunerea faţă de şeful familiei

b.)-apare o competiţie şi concurenţă între membrii cuplului, fapt ce duce la confuzia status-rolurilor şi la apariţia nevrozei conjugale

Emanciparea feminină şi mişcările feministe descriu o astfel de situaţie. Atacînd arhetipul patern prin contaminări culturale şi creînd subculturi agresive, feminismul produce o confuzare a status-rolurilor în familiile româneşti care păstrează tradiţiile. Această confuzare a status-rolurilor conduce implicit la apariţia şi creşterea violenţei în aceste familii, producînd totodată fenomene de rezistenţă şi compensare.

Violenţa din familiile româneşti este în acest caz o reacţie nevrotică de apărare faţă de acele modele familiale exterioare tradiţiilor culturale şi religioase de referinţă, considerate imorale, nefireşti şi anomice, aceasta avînd un rol de restaurare a echilibrului dar şi efecte traumatizante indezirabile.

Violenţa în familia românească (I)

Posted on by

Cel mai adesea conflictele maritale soldate cu violenţă sunt expresia unor conflicte interne nerezolvate ale membrilor cuplului marital, care se exteriorizează contondent, cu urmări traumatizante de lungă durată asupra întregii familii şi în special asupra copiilor, care devin, din postura de agresaţi, simptomul nevrozei familiale.

Indiferent de tipul modelului familial adoptat-tradiţional sau deschis, violenţa este premergătoare divorţului-în cazurile în care membrii grupului marital au instincte de conservare active şi observă la timp capcana identificării cu agresorul, pe care o diferenţiază de iertarea creştinească.

Fiind practic o formă de comunicare intrafamilială a statutului, rolului, şi ierarhiei-mai exact o formă de revendicare şi de restaurare extremă a ierarhiei intrafamiliale tradiţionale -în cazurile în care  agresorul este bărbatul, sau capul familiei, violenţa conjugală este cel mai acut indicator de nevrozare a comunicării şi relaţionării dintre membrii cuplului marital.

Familia românească a suferit schimbări de statut, structură şi dinamică în ultimii 20 de ani, trecerea de la familia tradiţională la familia modernă, deschisă, instabilă şi nevrotică- făcîndu-se lent, odată cu frustrarea continuă a nevoilor bazale-individuale şi cu perceperea tendinţei de permanentizare a dezechilibrelor sociale.

Insecurizarea socială percepută afectează dinamica firească a nevoilor individuale realizabile în cuplu, rezultînd o continuă blocare a dezvoltării partenerilor la nivelul trebuinţelor bazale. Acestea devin valori personale interiorizate prin însăşi latenţa lor, prin timpul alocat şi contiuna menţinere în atenţie, valori care înlocuiesc treptat valorile tradiţionale ce fundamentau stabilitatea relaţiilor de lungă durată. Dealtfel această instabilitate socio-economică percepută şi introiectată a adăugat în ultimii ani un plus de cinism şi de ridicol afirmaţiei pe care o aud cuplurile tinere în faţa ofiţerului de Stare Civilă: “Statul Român protejează famlia şi drepturile ei”.

Violenţa în cadrul familial nu este doar expresia nevrozării sau a îmbolnăvirii relaţiei de cuplu, dar şi un  indicator al rezistenţei faţă de toleranţa pretinsă a comportamentelor tabu, specifice relaţiilor deschise, de factură modernă, pe care modele volante, de consum,  încearcă să le impună ca alternativă la valorile familiei tradiţionale. Astfel, toleranţa este văzută ca indiferenţă şi neimplicare critică în faţa imoralităţii şi devianţei, menită a înlocui îngăduinţa (care presupune implicare şi discernămînt moral în expectativă)  iar deschiderea- ca acceptare a pervertirii modului tradiţional-sănătos de relaţionare în cuplul marital, axat pe moralitate, afectivitate, fidelitate, încredere şi suport.

Neinteriorizarea acestor “valori” moderne reprezintă tocmai rezistenţa prin mentalităţi (valori, credinţe, sentimente superioare modelate cultural) a modelului familiei tradiţionale, care îşi recîştigă poziţia violent, cu agresivitate atunci cînd conflictul interiorizat dintre tradiţional şi modern sau dintre modelele de referinţă ale partenerilor, generează nevroza maritală.

Violenţa capătă la nivel simbolic semnificaţia de pedeapsă corecţională, comportament extrem ce apare ca un fenomen pervers al tendineţelor sociale de remodelare forţată a modelului familial tradiţional.

Violenţa este o practică fragilizantă a relaţiilor familiale româneşti, care continuă să îşi altereze semnificaţia cultural-simbolică originară. Incapacitatea ieşirii dintr-un impas, tensiune sau conflict, conflictele personale sau preluate, sunt tot la fel de bine factori ce alimentează şi declanşează astăzi violenţa în cuplu, fapt ce atrage după sine disoluţia cuplului.

Alături de violenţa culturală, ca model de status-rol ce sancţionează abaterile prin pedepse ce presupun violenţă, putem enumera următoarele tipuri de violenţă întîlnită la nivelul familiei româneşti:

  • violenţa structurală-caracteristică personalităţilor agresiv impulsive, psihopaţilor, personalităţilor epileptoide agresive
  • violenţa patologică-specifică pacienţilor psihiatrici
  • violenţele ocazionale-întîlnite la alcoolici, toxicomani, decompensaţi
  • violenţa nevrotică-manifestată gradual şi apărută în urma conflictelor dintre partenerii de cuplu, unde violenţa este o consecinţă a nevrozei conjugale.