Omul este o fiinţă paradoxală pentru că poate să piardă ceea ce nu are. Mai aprope decît altundeva, chiar în ţara mea de baştină, paradoxul sau paradoxalul este fie o certitudine, prin stridenţa cu care striveşte orice sens al logicii oficiale în chiar splendoarea afirmării sale rudimentar-populiste, fie un amestec diluat de subînţelesuri care se contrazic prin consecinţele lor, uşor de intuit prin efectele directe, în toate planurile existenţei. Singura utilitate a paradoxurilor contemporane-singurele care ne afectează, este propria noastră confuzie, pe care o întreţine şi cu care acestea se hrănesc. Confuzia (preoţii o numesc rătăcirea minţii, psihologii o numesc conflict mental, politicienii o numesc integrare iar medicii afecţiune cronică) este cea mai simplă cale de control a rezistenţelor la o schimbare dealtfel nedorită. Vom face un exerciţiu uşor. Ne vom gîndi la ce vor prietenii noştri să schimbe. Apoi la ce sunt lăsaţi să schimbe cu adevărat. Apoi vom ajunge iar, din problemă în problemă la ideea utilităţii schimbării. De ce să schimb eu cînd o pot face alţii pentru mine? Un eşec învăţat defineşte astfel perpetuarea lui acţională, învăţarea eşecului. Din motive practice, voi defini în acest eseu paradoxul ca pe o schimbare de comportament, surprinsă în contrazicerea sa. De ce este omul o fiinţă paradoxală? Cînd încetează să mai fie?

Privesc pe masa din bibliotecă obiectele împrăştiate, le dezbrac de denumiri şi le reclam utilitatea, dumirindu-le rostul prin regăsirea unor gînduri şi emoţii din povestea veche a fiecăruia. Sunt contemporan vremii acesteia, în care a avea e mai important decît a fi, încît mă întreb ce anume sunt eu, din ceea ce am. Posed nu neapărat lucrurile în sine cît mai ales imaginea lor. Formelor pe care le pot distinge în clar pipăindu-le, le aparţine şi certitudinea că ele se supun posesiei mele, fără îndoială, din moment ce încă mai sunt la mine pe birou. Este primul raport pe care îl au aceste obiecte cu timpul. Eu le am, le strîng laolaltă, ca într-o trudă de a le păstra în graniţa mîinilor făcute cerc. Aleg de pe masă obiectul de care mă simt cel mai atras pentru această intenţie de a răspunde la întrebarea cum pot să pierd ce nu am. Un paşaport. Obiectul astfel ales devine o reflexie a sa în propria-mi gîndire, semn că îi pot atribui în raport cu mine însumi o semnificaţie anume, în vreme ce sensul său rămîne acela de a desface înţelesul unui paradox pe care tocmai mă pregăteam să îl înţeleg. Ating hîrtia scrisă şi ea devine un timp semn de carte, ornament pentru cana de cafea, zebră-origami, obstacol pentru secundarul ceasului, instalaţie cu complexe, zeitate sau pur şi simplu un ghemotoc de cuvinte.

Existînd în jurul meu, lucrurile ajung introiectiv să mă ancoreze în materialitatea lumii, să mă despiritualizeze prin devierea continuă a atenţiei către suprafaţă, sau să mă coaguleze într-o trăire mai înaltă atunci cînd încerc să privesc dincoace de ele, alcătuirea, devenind prelungirea reflexivă a diferitelor părţi ale corpului meu, fiecare după utilitate şi funcţie, conferindu-mi o anumită textură personală imaginii de sine, în raportarea ei la ceea ce eu numesc realitate. Mereu mi-am spus că o aglomerare mare de obiecte abate atenţia de la singura realitate care mă desconspiră fără să mă consume, de la mine însumi, de aceea prefer să mă înconjor de un număr cît mai mic de fleacuri.

Observînd modul în care interacţionez cu ele remarc tendinţa de a poseda şi admira obiectele care îmi plac, pe care le consider utile; lepăd şi detest lucrurile neatrăgătoare, lăudate, neutilizabile. Păstrez cu precădere ceea ce înţeleg. Mă surprind însă uneori preţuind de dragul experimentului obiecte sau idei după criterii induse de modele sezoniere. Involuntar fenomenul se întîmplă cu toţi consumiştii. Propriul sistem de valori este expus astfel ierarhizării din exterior. Las loc unor criterii de valorizare ale altcuiva, depersonalizîndu-mă, înstrăinîndu-mă de esenţa mea pînă cînd nu mai concep să fiu diferit în mod explicit, pentru a nu leza convenţionalul în gramatica sa. A fi personal în act, dincolo de recunoaşterea teoretică a unicităţii şi irepetabilităţii tale ca persoană, fără să treci prin supliciul etichetării şi fără să ofensezi continuu prin supraexpunere presupune o asumare din start a marginalizării, o autosituare pe conturul clopotului. Să fii onest, nu corect, să îţi asumi verticalitatea morală şi încrederea în valoarea proprie presupune curaj. Huiduiala are o încărcătură afectivă mai mare decît satisfacţia aşezării în tine însuţi. Blocînd consumarea nevoii de a fi recunoscut, de a fi confirmat de ceilalţi – blamul celorlalţi atrage blazarea, el devine un mijloc de manipulare a gusturilor într-o direcţie consumistă în care tu taci pentru că eşti ocupat cu înghiţitul. Ajung atunci să nu mai cred în importanţa valorii mele, nu o mai apăr, nu o mai exprim. Adorm într-o permanentă aşteptare pe burtă a ştirilor despre ce mai e la modă, despre ce pot să fiu avînd, anulîndu-mă ca personalitate, rămînînd un individ, eventual o persoană. Devin un corp cu buletin de identitate. Renunţînd la credinţele şi valorile intrinseci sfîrşesc prin a împrumuta criterii de filtrare şi de asimilare a căror funcţie este supra-compensarea acestei pierderi-renunţări: invidia lacomă pentru ce are celălalt atunci cînd vizibilitatea sa e dată de ceea ce posedă (are deci este!), cufundarea în gloria idolului prin achiziţionarea lucrurilor girate de acesta, impostura prin furtul blazonului, imitaţia fără discernămînt de dragul conformării, negarea-distrugerea imaginii celuilalt, prin atacarea deliberată a însemnelor ce-i conferă recunoaştere. Din această perspectivă, moartea caprei vecinului are ca finalitate o deposedare a lui de ceea ce suntem în stare să găsim mai interesant, uciderea fiind corespondenţa în act a incapacităţii temporare a tîlharului din noi de a vedea dincolo de defulare, capra; dincolo de animal, poziţia; dincolo de acceptarea hedonistă a resemnării, universalitatea ei în sistemul de valori al spaţiului nostru.

Fără să se regăsească oglindite în propriul sistem de valori devenind prin aceasta ancorele interiorităţii noastre, fără să îmi aparţină în vreun fel, obiectele nu ar deveni niciodată purtătoare de mesaj şi nu le-aş simţi astfel niciodată lipsa, nu le-aş regreta pierderea. E singurul mod în care înţeleg posesia. Odată surprinse în rostul lor experienţial ele devin metaobiecte, simboluri, le îmbogăţesc semnificaţia dar le iau capacitatea de a mă mai surprinde, de a mă troieni, de a mă poseda prin ceea ce sunt ele însele; mă exprimă şi mă oglindesc prin conţinutul ideatic cu care le investesc, devin vehicule ale culturii, oricît de mărunte par a fi culturile obiectivate astfel la o primă vedere.

Cum pot să pierd ce nu am, gîndindu-mă la fiinţele dragi din jur, gîndindu-mă la ce iubesc, deviază în ce pot avea, ce capăt şi ce nu atunci cînd iubesc? Pot fi puse emoţiile superioare şi instinctul proprietăţii în aceeaşi propoziţie? Poate fi alteregoul meu un obiect supus posesiei? Spun că am ceva atunci cînd îmi dau seama de ceea ce intră într-un raport de existenţă-dependenţă-supunere faţă de mine, şi asupra căruia pot lua decizii-incluzînd varianta distrugerii. Mi se spunea adesea în copilărie cum să mă port cu jucăriile altuia…un mesaj pe care mult timp nu l-am înţeles, soldat întotdeauna cu distrugerea jucăriilor, era „nu strica jucăria, că nu e a ta”. Mi s-a indus ideea că atunci cînd voi avea o jucărie a mea, voi avea voie să o stric. Şi făceam adesea această probă a posesiei. Stricînd ce aveam, am realizat reversul posesiei. Pierderea. Această condiţionare ne defineşte relaţia cu obiectele încă din copilărie. Atunci cînd am un obiect, devin conştient şi de pierderea sa eventuală, a cărei iminenţă mă defineşte mai degrabă ca pe un vehicol temporar al obiectului, nu ca pe un posesor al său. Durata posesiei, nealterată de exterior, e dată de nevoia mea de a păstra sau distruge. Uneori, atunci când nu mai simt că un lucru îmi aparţine, îl avariez, sau îl stric, pentru a-mi controla sau afirma posesia. Si lucrul acela îmi poate fi chiar mai drag, semnele distrugerii devenind o dovadă a apartenenţei sale la istoria relaţiei noastre, îmbogăţindu-l. Regăsim acestă practică de însemnare a posesiei în majoritatea relaţiilor sociale, în practicile religioase sau în modul de a comunica. Actul circumciziei în sine povesteşte acelaşi lucru, circumcizia fiind în fapt o formă de mutilare, un act religios de rămînere în legea dependenţei, în legea păcatului, o însemnare a poporului ales, dar şi un semn de amintire al supunerii faţă de poruncile Lui Dumnezeu.
Atunci cînd iubesc îmi dau seama de existenţa sentimentelor mele faţă de fiinţa iubită. Pot spune că posed sentimentul de dragoste, care în parte îmi aparţine. Spunînd te iubesc afirm existenţa unei stări de spirit pe care mi-o atribui în această legătura specială a mea cu tine. Pot spune că am dragoste pentru cineva, că posed o stare… Cum se insinuează totuşi ideea că iubind îţi posezi fiinţa iubită? Posesia celui pe care îl iubesti poate fi înlocuită cu ideea de apartentenţă, de posedare, de locuire în interior, prin punerea împreună, prin comuniunea într-un sentiment, printr-o prietenie într-o idee. Simţi că cel pe care îl iubeşti îţi aparţine întrucîtva prin faptul că îl cunoşti, că îţi este prin asta disponibil. Atunci cînd pierzi această disponibilitate, ai tendinţa de a afirma că o pierzi pe respectiva persoană. Ea încetează să mai existe pentru tine fizic, dar trăirea ei continuă, şi pentru a reduce conflictul produs de acest joc al prezenţei-dispariţiei, ne dorim ca persoana să fie din nou disponibilă. Apare travaliul de doliu, încercarea de acceptare a despărţirii, cînd ajungi la concluzia că pierderea e irecuperabilă. Proba că este aşa se întîmplă atunci cînd sentimentele dispar, cînd nu mai iubeşti. Nu mai ai dragoste pentru cineva, persoana nu mai e a ta, sunteţi străini, iubita devine o exă, acest termen invocînd înstrăinarea, lipsa oricărui raport de posesie în momentul prezent. De unde atunci ideea de pierdere, de unde suferinţa de după dragoste, cea care ajunge să sperie atît de mult încît sfîrşeşte să îndrepte spre sex actualele tipuri de relaţionare?

Avem certitudinea posesiei fie atunci cînd ne aparţin lucrurile ca atare, în acord cu convenţiile unei comunităţii umane ce definesc şi reglementează proprietatea, fie reprezentări ale acestora, ca act de conştientizare a apartenenţei imaginii obiectului perceput cîndva, la propria gîndire. Spunem că avem idee despre ceva cunoscut în mod direct sau anticipat, că avem habar. Ne afirmăm raportarea noastră la realitate, conţientizînd raportul dintre realitatea ca reprezentare şi realitatea exterioară, dintre partitură şi muzică, dintre lucrul pentru mine şi lucrul în sine. Partitura nu cîntă, harta nu este teritoriul. Spunînd că am harta nu înseamnă că în mod necesar am teritoriul.

Există situaţii în care ne putem raporta reprezentarea lucrului la lucrul posedat încurcînd identităţile; ceea ce găsim relevant despre un obiect nu este echivalentul obiectului, ci obiectul extras de noi din obiectul real în încercarea de a-l cunoaşte. Numai în interiorul acestei confuzii dintre posesia reprezentării-ca imagine personal semnificativă şi posesia obiectul real poţi pierde ceea ce nu ai, atunci cînd imaginea mintală a obiectului, nesusţinută afectiv şi neacoperită acţional-în cazul iubirii, dispare. Uitarea ne ajută să pierdem însăşi ideea a ceea ce nu avem în realitate, punîndu-ne la adăpost de acest conflict.

Proiectez cu o logică neconvenţională, a inimii, în care principiile noncontradicţiei şi al identităţii devin un balast, ideea de posesie a sentimentului asupra obiectului său declanşator, sfîrşind prin a crede că posed în fapt obiectul, nicidecum reflexia sa emoţională. Poezia dragostei, văzută ca însumare esenţializatoare a atributelor fiinţei iubite, e orientată spre iubit(ă) din dorinţa de a-mi descoperi miezul, de a mi se descoperi la rîndul lui într-o dăruire de sine desăvîrşită. Aceasta este ultima haină pe care o dezbrac,ceea ce aveam pe inimă, înainte de mă simţi împlinit, dăruindu-mă. Exprimînd imaginea şi reflexiile ei, o obiectivez prin împărţirea cu celălalt, Eros, filia, agape.

Iluzia posedării persoanei iubite se poate produce şi datorită impresiei de posedarea a unui obiect, transferată asupra unei persone. Fenomenul de reprezentare a trăirii posesiei unui obiect se poate reflecta asupra relaţiei dintre mine şi cel pe care îl iubesc. Conştientizez ceva ce intră în legătura cu mine, aflat în proximitatea mea. Am ceva în masura în care înţeleg acel ceva. Posesia ca şi conştientizare şi înţelegere a ceva care intră în contact sau aflat în apropiere cu mine. Spaţiu timp intensitate, calitate, viteză, natură, context…factori care potenţează interinfluenţarea emoţie-conştientizarea apartinatorului. Am tendinţa să numesc al meu ceva aflat în apropierea mea, intim legat de mine, fiinţial: cu cît e mai aproape situat de înţelegerea şi conştiinţa mea, cu atît e mai al meu. Felul în care avem şi pierdem, iubim sau suferim este influenţat de modul în care invăţăm să ne exprimăm emoţiile. Modul în care reproducem declaraţii de dragoste orientează de fapt perceptia asupra dragostei. De aceea declaraţiile de dragoste pot avea valoare diagnostică în evidenţierea tipului de ataşament, de legătura creată între partenerii unui cuplu, în vederea optimizării cuplului sau a vindecării depresiilor ce-i succed. Conştientizarea şi împărtăşirea sentimentelor de dragoste îmi oferă impresia posesiei. Iubita mea este a mea. Îmi aparţine prin raportarea la mine.

Afirmîndu-mi dragostea nu îmi exprim posesia. Iubirea nu poseda, ci ocroteste, înfrumusetează, conservă, îmbogăţeşte. … Iubire si posesie…două raportări pe care dacă le confunzi în acelşi context te condamni la tristeţe. Să te eliberezi de ceea ce iubeşti ca şi cînd iubirea te-ar face prizonier…să te eliberezi de starea de iubire înţeleasă ca…dependenţă…să iubeşti independent dar fidel…asta înseamnă să iubeşti dăruindu-te aceluiaşi om, fără teama de a plictisi. Doar aşa eliberarea de ceea ce ai mai scump, te adaptează la o eventuala pierdere, ideea posedării căpătînd sens pentru că nu mai posezi ceea ce deja daruieşti persoanei iubite dar fiindu-ţi acceptat darul, îl recunoşti ca apartinindu-ţi prin posesorul său…Şi de fapt cum altfel apare mecanismul ăsta al fricii de abandon…dacă nu atunci cînd acumulezi fără să dai în schimb ceva…din …teama de a te pierde…? Dăruind din dragoste pierzi dar pierderea nu mai conţine acea încărcătură tragică a doliului, întîlnită în pierderile irecuperabile. Constaţi însă că ceea ce dăruieşti devine irecuperabil atunci cind identifici darul cu persoana căreia I te dăruieşti, odată cu disparitia ei. Regăsirea ei reprezintă o regăsire personală apoi o îmbogăţire şi împlinire a fericirii. Lipsirea iubirii de ideea de posesie, vazută ca durabilitate a relaţiei, mă sperie. Aşa pot să pierd ce nu am. Prefer să găsesc continuu ceea ce nu pierd. Dragoste. Acolo unde începe dragostea, orice paradox încetează. Omul nu mai este o fiinţă paradoxală ci una care urmează calea cea dreaptă, reîntoarsă la sensurile şi idealurile sale existenţiale.